Sunt un cetăţean european şi exersez, deocamdată mental, libertatea de mişcare în Europa, spaţiul comun economic, cultural etc. Din motive economice, am ales ca agenţie de turism propria imaginaţie, iar ca mijloc de transport, gândul, evitând, astfel, o „gaură“ în bugetul familiei ori „ţeapa“ vreunei agenţii-fantomă. Aşadar, sting veioza, aprind motoarele imaginaţiei şi pornesc spre Berlin! Dar un „scurtcircuit“ produs din instinctul de conservare îmi refuză „teleportarea“ mea ca român european în Germania. Şi, când te gândeşti că aveam de gând, compatibil fiind, să rămân mai mult timp în Germania, unde nu mai există… zidul ideologic al vizelor, al viselor! Dar ce se întâmplă? Sunt în faţa unui zid! Mă simt ca un provincial al marelui imperiu european şi nici cu gândul nu pot trece prin zidul incompatibilităţii, ridicat de noul standard european. Mă simt străin în casa mea, în casa comună, Europa! Încerc sentimentul rândaşului inspectând tainic, fără ştirea stăpânilor, încăperile castelului, uluit de luxul lor şi speriat la gândul că ar putea fi surprins de stăpâni în zona interzisă şi „repatriat“ în „grajdurile“ lui. Încerc un artificiu. Păstrez „locaţia“, dar butonez timpul şi iată-mă „rulând“ pe autostrada suspendată şi curbată a arcului de timp, spre Berlinul anului 1945. Ştiu din „pliante“ că Germania mijlocului anilor ‘40 ai secolului trecut era literalmente la pământ. Ambiţiile neghioa-be ale unui om au devenit coşmarul unei naţiuni care şi-a văzut distrusă, îngropată sub şenile, o civilizaţie materială robustă. Ziduri năruite, milioane de cărămizi căutându-se unele pe altele, prin norii de praf, prin mormanele de moloz, prin „gropile comune“ săpate de obuze. Uzine, fabrici, drumuri, clădiri, toate devenite ruine, se scufundau în pământ, ca o Atlantidă pricinuită de „ploaia“ bombardamentelor.

Încerc senzaţia de deja-vu. Unde am mai văzut eu, în…viitor, f