Ora 10:30, dimineaţă însorită ce pârguieşte a zi. O fată în rochie din dantelă crem legată în talie cu fundă neagră aranjează trandafiri proaspeţi, galbeni, o doamnă (căci femeie de serviciu nu-i putem spune) mătură elegant urmele de noapte inexistentă, un băiat într-un costum fin duce un dosar lucios la subţioară, un domn bonom şi chel se uită cu tandreţe la trei ştampile. Ai zice că eşti într-un magazin de lux sau în sediul unei companii. Dar nu.
Încă de la intrare te aşezi pe canapeaua maronie, moale. Înconjurat de oglinzi, dai capul pe spate şi îţi îngropi privirea în tavanul aurit. Auzi fâşâitul dantelăriei, piruetele măturii, zbaterea dosarului, pulsul ştampilelor. În stânga se desfăşoară o scară în spirală. Muţi privirea, deasupra scării (care nu e deloc o simplă scară, are formă de iniţiale!) se ivesc maşinării şi beculeţe, de abia acum realizezi că scara face trecerea imperceptibilă către "lumea pierzaniei": eşti la cazino. N-ai venit să joci, deşi nimeni nu te opreşte să joci în timpul zilei, dar îţi place să te joci cu privirea aflată la mijloc, ca între rai şi iad. Nu suntem aici pentru un blackjack de "buzunar", în timp ce ţara arde. Dar nimic nu te poate opri să te gândeşti la alte meleaguri, cum ar fi Monte Carlo, unde inspiraţia lui Carol al III-lea de a construi Marele Cazino, în 1856, s-a dovedit benefică pentru principat şi prosperă pentru locuitorii săi. Uşoara forfotă din jur întrerupe gândul. Forfota are un motiv aparte: Casino Palace, situat în incinta Casei Vernescu, aniversează 14 ani de existenţă şi, metaforic vorbind, are "dreptul la buletin" chiar dacă ţara arde. Arde de griji şi probleme, dar totodată are cele mai multe săli de jocuri şi aparate electronice din Uniunea Europeană, cam 2.500 de români joacă zilnic la cazinouri. Dar să revenim la marcarea aniversării, că de asta am fost invitaţi dimineaţa în pârg. Iar rostul
