Îi cred pe cei care servesc lecţii de morală distructivă şi care iubesc adevărul absolut. Îi cred, pentru că sunt bolnavi. Pe când eram director de şcoală la Galaţi, am întâlnit un caz de paranoia. O profesoară cu vise romantice trăia cu convingerea că e urmărită şi persecutată de două învăţătoare tinere. Relatarea ei avea o logică impecabilă: lega de minune locul, timpul şi faptele, concluziile curgeau firesc, eleganţa exprimării nu era umbrită, decât puţin, de furia neagră împotriva celor două. Cam asta făceau fetele în mintea bietei femei: o urmăreau, tocmeau şoferi s-o claxoneze, unelteau în satul natal cu bătrânii care-o şuşoteau, instigau elevele să râdă de ea ş.a.m.d. Dacă nu aş fi cunoscut locul, o şcoală obişnuită, în care fiecare îşi vedea de treaba lui, poate aş fi căzut în capcana logicii ei bolnăvicioase. N-ai fi bănuit nimic din grozăviile care i se plimbau prin cap, dacă i-ai fi ascultat vorba domoală.
Probabil că diagnosticul meu nu e tocmai corect. Nu sunt de specialitate. Vreau doar să spun că aşa am luat cunoştinţă de maladia din titlu. Pe scurt, e vorba de o boală psihică, un delir sistematizat dezvoltând conflictul dintre persecutat (subiectul) şi persecutor(i) (celălalt, eventual toată lumea). Lucrurile stau exact invers: subiectul îi chinuieşte pe cei din jur, îi acuză, îi reclamă, îi târăşte în procese, îi ponegreşte. Nu există tratament, există numai peleative: bolnavul este mutat într-un alt colectiv, într-un alt oraş, unde o va lua de la început, cu aceeaşi îndârjire. Paranoicul e un învingător, deşi crede despre sine că este victima perfectă.
La un nivel mai înalt, politic sau religios, întâlnim boala în forma ei avansată. Fanatismul. Fanaticii sunt paranoici dedicaţi unui scop înalt. Pentru ei, realitatea nu e decât un pretext, o împrejurare care poate şi trebuie schimbată, în vederea atingerii acelui scop. Ele
