Imediat după Revoluţie, vedeam la Bucureşti oameni despre care nu-mi închipuiam că-i voi cunoaşte vreodată. În perioada aceea am făcut interviuri cu unii dintre românii exilaţi care se întorseseră în ţară, cei mai mulţi în vizită. Dar şi cu români care trăiseră într-un soi de exil intern. Primiserăm la România literară nişte reportofoane, donaţie. Unul l-am luat eu, cu două casete pe care le-am tot folosit pînă s-au stricat benzile din ele. La Congresul Scriitorilor din primăvara lui 90, au venit din Franţa Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Mulţi se aşteptau să apară şi Paul Goma, dar el nu voia să audă nici de congres, nici de noua putere din România. Congresul s-a ţinut la Sala Palatului, iar Monica Lovinescu mi-a spus atunci, pentru România literară, că nu se aştepta ca scriitorii să vorbească la tribună aproape numai despre revendicări sindicale, nu şi despre colaboraţionismul cu regimul Ceauşescu, nici despre vina tăcerii complice. Înaintea lor însă vine în Bucureşti pe neanunţatelea Neculai Constantin Munteanu şi apare în redacţia României literare. Adică, din punctul meu de vedere, intră în biroul lui Roger Câmpeanu, în care eram mai mulţi şi discutam politică, un tip zîmbitor, nici înalt nici scund, cu o geacă de piele, zice „Bună ziua” şi se reped cîţiva la el: „Ce faci, Nae?!” într-un amestec de veselie şi mirare bucuroasă din care, împreună cu vocea noului venit, pe care am recunoscut-o prin comparaţie cu cea de la radio,am dedus că era Neculai Constantin Munteanu. Părea stingherit de propria lui faimă de „al dumneavoastră Neculai Constantin Munteanu” şi încerca să pună o barieră de umor înaintea patetismelor cu care era întîmpinat, dar nu fără o ironie muşcătoare, cînd era cazul. Venise în ţară, ne spunea, cu gîndul să se stabilească aici definitiv. Am fost printre ultimii care au dat mîna cu el: „Romancierul nostru favorit la Europa Liberă!” îmi