Felicia Olaru ţese de când era mică. Pe atunci, o făcea alături de cele patru surori. Serile se topeau într-o cameră în care o mamă şi fetele ei întorceau întruna firul pentru a obţine una dintre cele mai frumoase forme de artizanat românesc. Acum are 45 de ani şi doar ea se mai pune în fiecare zi în faţa războiului. Surorile, toate patru, au luat drumul oraşului. „S-au dus la muncă”, după cum spune chiar ţesătoreasa noastră, de parcă minunile care îi ies ei din mâini nu sunt tot treabă. „Mi-a plăcut de mică, o vedeam pe mămica lucrând şi îmi plăcea să intru cu ea în război”, povesteşte femeia.

E îmbrăcată în costum popular, cu o ie albă încreţită la gât şi frumos brodată cu roşu şi negru. Parte de sus se pierde într-o catrinţă colorată vesel, nu înainte ca ochii mei obişnuiţi cu moda citadină să zăbovească pentru câteva momente pe bundiţă.

În Runcu, Dâmboviţa, de unde vine ea, lumea se mai îmbracă aşa doar când e slujba de Înălţare la biserică. Şi horele au dispărut „de când cu discotecile astea”. Erau pe vremea tinereţii ei.

Bunici la vârsta a doua

Felicia s-a căsătorit la 17 ani şi are trei copii. Ba chiar şi două nepoţele, de care are grijă în fiecare zi, că tot stă în casă, lângă războiul de ţesut. Bărbatul ei a lucrat la Cimentul, la Fieni, dar restructurările din ultimii ani l-au întors cu faţa şi perspectivele spre pâmânt. Aşa că e fermier şi cei doi trăiesc ca doi adevăraţi bunici, deşi nu au trecut de 50 de ani.

La o carpetă de jumătate pe jumătate de metru, Felicia lucrează şi două zile. Lucrările îi sunt preluate de o altă femeie din Runcu, care le vinde mai departe. Aşa ajung ţesăturile din Dâmboviţa în casele românilor bogaţi şi ale străinilor atraşi de România tradiţională. „Nu pot eu lucra cât am comandă”, spune Felicia, în timp ce mai trage un fir colorat printre cele albe ale războiulu