A face politică în România a devenit sinonim cu a minţi.
Dar a minţi ordinar, grav, de îngheaţă apele, după cum spune un proverb românesc.
„Toţi politicienii mint” este deja o axiomă dâmboviţeană, de parcă a spune baliverne, a distorsiona adevărul face parte din fişa postului. Pe mine, ca simplu cetăţean, minciunile mă dor şi le ţin minte.
Una dintre cele mai gogonate este cea cu care ne-a ameţit Sorin Oprescu aproape un an: că nu va candida la preşedinţie, că el este fidel Primăriei Capitalei. Se jura aşa frumos doctorul de mai că-ţi venea să crezi, ziceai că urmează să moară în clădirea din faţa Cişmigiului.
Nu sunt Mafalda şi nici nu-mi place să dau citate din mine precum alţii, dar uite-mă nevoit să o fac. Nu că aş avea cine ştie ce mare intuiţie, ci pentru că m-am prins încă de la început că totul nu este decât un joc de imagine, o vrăjeală ieftină, cum se spune în zonele mai periferice ale Capitalei.
Pe 23 ianuarie 2009 scriam că „planul lui Sorin Oprescu este unul mult mai simplu. E un fel de «Imitatio Băsescu». El forţează, ba aş spune chiar provoacă, pentru a ajunge la un conflict cu membrii Consiliului General.
Ajuns într-o astfel de postură, celebrului chirurg îi va fi foarte uşor să pozeze în victimă, iar o demisie cu zgomot îl va propulsa în candidat la preşedinţie. Lozincile «singur împotriva tuturor» şi «Oprescu - panaceul României» se fabrică deja în laboratoarele unor băieţi deştepţi. Cam aceiaşi care au pus la cale şi demiterea lui Băsescu.
Nu sunt adeptul conspiraţiilor, dar degajarea iresponsabilă de care dă dovadă Sorin Oprescu în noua sa funcţie lasă de înţeles că doreşte mai mult. Abia a dat de gustul puterii. Iar dacă Băsescu a reuşit, el de ce n-ar face-o?”.
Iar pe 6 iunie 2009, negru pe alb, răspicat, tot în „Evenimentul zilei” susţineam
