Sunt aproape două luni de când DDTV a devenit un post frecventabil, dar nimeni nu i-a făcut vreo reverenţă.
De ce? Simplu. Fiindcă publi cul judecă şi se comportă în virtutea inerţiei. Stereotipia mentală e greu de învins. Odată formate părerile, odată fixate priorităţile, trebuie multă dinamită pentru schimbarea lor. Dacă DDTV ar fi apărut pe piaţă în forma actuală, lumea ar fi văzut în el o telecinematecă mai sărăcuţă, ruda ponosită a HBOului, instrumentul de recirculare a unor producţii care, dată fiindu-le vechimea, pot fi cumpărate pe bani mai puţini decât ultimul film al lui Pitt sau Clooney.
În prezent, oferta postului DDTV cuprinde documentare, interviuri cu cercetători şi profesori universitari, reportaje, desene animate cu Road Runner şi Coyote, plus o mulţime de filme, de la „Viaţa e frumoasă” la „Cei şapte magnifici”. Rezultatul? Tăcere. Nu tu comentarii, nu tu menţionări în presă.
Ce înseamnă asta? În primă instanţă, că efortul de onorabilizare nu poate şterge prima impresie a publicului. Degeaba i-l serveşti pe Roberto Benigni sau pe Yul Brynner, el îi aşteaptă în continuare pe fenomenalul Iliuţă şi formidabila Minerva. Dan Diaconescu a încercat o dublă manevră: schimbarea totală de registru în cazul DDTV şi îmbogăţirea logistică a OTVului. Reacţia privitorilor faţă de cele două posturi a fost aceeaşi: fidelii le-au urmărit mai departe, scepticii şi criticii le-au evitat în continuare.
Prea încrezător în eficienţa propriilor mişcări, Diaconescu a neglijat un lucru elementar: să le comunice. Să le vândă tuturor ziarelor, oricât ar fi costat investiţia în promovare. Din cauză că nu i s-a spus pe şleau şi pe toate canalele că DDTV nu mai e o hazna, publicul l-a privit prin grila propriilor prejudecăţi şi a conchis că nu poţi transforma o cocotă în prinţesă doar îmbrăcând-o în haine de bal.
Aten
