Orice măsură, orice lege trebuie să se raporteze la România reală, şi nu la România din cafenele, redacţii şi sedii de partide. Iunie 1885. Caragiale lucrează deja la „Voinţa naţională“, oficial al liberalilor de la putere. Fusese, până nu demult, redactor la „Timpul“, ziar al conservatorilor, după ce se perindase pe la „Alegătorul liber“, foaie a liberalilor. La „Voinţa naţională“, I.L. Caragiale intră în conflict iremediabil cu „Naţiunea“. Foaie de opoziţie, „Naţiunea“ nu scapă prilejul ultimului recensământ pentru a denunţa politica guvernului liberal în materie de progres al „împrăştierii primelor cunoştinţe în popor“. Răspunzând, „Voinţa naţională“ dovedise că numărul analfabeţilor e mai mic decât în anii anteriori. Concluzia trasă: suntem în progres. „Naţiunea“ îi dă replica, precizând că, da, se poate vorbi de un progres, dar că acesta e neîndestulător (5% într-un interval de 20 de ani). Ba mai mult că, prin raportare la ţări precum Saxonia, Wurtemburg, Italia, stăm rău.

Răspunsul dat „Naţiunii“, deşi de pe poziţii de ziar de partid, rezistă în timp graţie unei teze de excepţie, valabile şi azi: nevoia ca politicienii şi jurnaliştii să ţină cont de România reală. Duşmanii de la „Naţiunea“ comparaseră România cu Saxonia, Wurtemburg, Italia nu numai pentru a denunţa situaţia analfabetismului de la noi, dar şi pentru a cere aplicarea articolului 36 din Legea instrucţiei publice: „amendarea cu 10 bani pe zi pentru fiecare absenţă a copilului“. Argumentele acestea îl scot din sărite pe gazetarul Caragiale: „Să rechiziţionăm toţi copiii de ţăran şi să-i vârâm în şcoli, pentru ca să scază numărul analfabeţilor deodată cu 25%? Dar nu vedeţi că este absurd ce pretindeţi d-voastră? Şi ştiţi pentru ce e absurd? Pentru că nu cu-noa-şte-ţi ţara Românească.

Pentru dv. ţara se coprinde între coloarea de roşu a Bucureştiului, aci sunt cafenelele şi