În lunile în care s-au schimbat bordurile pe străzile foarte circulate din Bucureşti, dar şi pe o seamă de străzi măriginaşe, selectate pentru înnoire din raţiuni care nu vor fi niciodată lămurite, oamenii au furat borduri, deşi nu aveau ce face cu ele. Au furat, pentru că e în tradiţia locului să duci acasă, din bunul public, tot ce poate fi mişcat din loc. E un furt preventiv, cu o motivaţie probabil istorică. Spun probabil, pentru că nici un sociolog nu s-a îndemnat să cerceteze specificul naţional la furat şi contribuţia importantă a unor minorităţi etnice la conceptul mondial de furt. Românul ia acasă tot ce poate să care, adesea şi în văzul lumii.

Bordurile depozitate de cu seară, pe o uliţă din preajma Gării de Nord, sub formă de piramide distribuite egal pe toată lungimea şantierului, au dispărut noaptea. Cele câteva care au mai fost găsite în neorânduială dimineaţa de muncitori, spuneau că ori noaptea fusese prea scurtă, ori că gospodarii îşi făcuseră plinul şi se opriseră din furt când şi-au dat seama că bordurile rămase nu le mai erau de nici o trebuinţă.

Când organele au purces la recuperarea bordurilor din magaziile şi, în câteva cazuri, chiar din curţile oamenilor, explicaţia cu cea mai largă acoperire a sunat cam aşa: Am luat şi eu, fiindcă am văzut că luau toţi.

Dacă ar fi sistematizat cineva dialogurile autorităţilor cu locuitorii zonei, ar fi ajuns neîndoielnic şi la explicaţii personalizate de genul: am luat, socotind c-o să-mi trebuiască; am luat, pentru că era la îndemână; am luat, pentru că părea că-i de luat; am luat, pentru că dacă nu mă repezeam să iau, nu mai apucam; am luat, pentru că se fură în toată ţara; am luat, pentru că şi omul cinstit trebuie să ia, nu doar şmecherii şi politicienii...

Pricinile pentru care tot românul se simte iertat dinainte de păcatul furatului sunt multe şi, în mare p