Analiză. Premiul Nobel pentru Pace obţinut de Barack Obama dă speranţe lumii că SUA vor alege căile diplomatice pentru soluţionarea conflictelor internaţionale, dar îi provoacă laureatului dileme machiavellice: să se facă iubit sau temut?

Reputaţia preşedintelui Obama de „om al păcii” a fost, indubitabil, sporită de obţinerea Premiului Nobel pentru Pace. Dar a fost întărită şi capacitatea sa de a derula o politică externă eficientă? Faptul că premiul e obţinut înainte de orice succes semnificativ de politică externă îl onorează, dar este, în aceeaşi măsură, o povară.

Mai mult, povara e multiplicată de speranţa implicită că, de acum, politica externă americană va prefera întotdeauna non-violenţa în locul mijloacelor militare. Este preşedintele gata să adopte această propunere, ştiind foarte bine că unele dintre regimurile cu care va avea de-a face s-au dovedit insensibile la negocieri diplomatice tradiţionale? Cum ar trebui să acţioneze el în aceste circumstanţe?

Medalie de încurajare

Scopul Premiului Nobel pentru Pace a fost întotdeauna de a recunoaşte acele persoane sau fapte care au avut, în trecut, o contribuţie recunoscută la pacea mondială. Acordând premiul preşedintelui Obama, Comitetul Nobel face o încercare clară de a încuraja comportamentul său viitor.

Preşedinele Obama, cu siguraţă, recunoaşte caracterul politic al premiului şi îşi face cunoscută intuiţia, deschis, lumii. Atunci când a acceptat onoarea, el a mărturisit: „Sunt surprins şi primesc premiul cu multă modestie... Nu îl privesc ca pe o recunoaştere a propriilor mele realizări, ci, mai mult, ca pe o afirmare a conducerii americane prin prisma aspiraţiilor oamenilor din întreaga lume.”

Percepţia sa privind agenda Comitetului Nobel este în acord cu formularea anunţului premiului din 2009, care stabileşte anumite aşteptări foarte