Am trăit doi ani la Geneva, timp suficient pentru a mă bucura şi înţelege parţial un oraş ciudat, nici prea latin, în ciuda faptului că este cel mai important oraş francofon din Romandie (numele inventat pentru a desemna partea francofonă a Confederaţiei Helvete), dar nici foarte germanic. Acest amestec de rigoare şi fantezie, bine dozat, îi conferă un farmec de a cărui concentrare îţi dai seama doar odată plecat din oraş.

Locul Genevei pe harta simbolică a Europei, dar şi a lumii este mult mai mare decât suprafaţa oraşului, care, chiar dacă s-a extins mult, nu a făcut-o haotic, ci metodic. Ştim bine cum, în perioada interbelică, lupta se dădea până şi în România între apărătorii spiritului Genevei şi opozanţii lui, pentru că sediul Societăţii Naţiunilor se afla la Geneva. După şase ani de război mondial, spiritul Genevei a învins, chiar dacă sediul noii Organizaţii a Naţiunilor Unite s-a mutat la New York, la Geneva continuând să funcţioneze doar un birou, dar şi un număr impresionant de instituţii internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Internaţională a Muncii, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii etc. Prosperitatea Genevei se datorează parţial şi acestui important aflux continuu de oameni şi capitaluri care susţin o întreagă industrie şi oferă mii de slujbe în domeniul serviciilor.

Genevezii, aidoma multor occidentali, mai ales cei din ţările francofone, care în mod normal nu au nicio treabă cu actul cultural, consideră că este de bon ton să frecventeze un spectacol de operă, o piesă de teatru, să viziteze o galerie de artă sau să cumpere un tablou, două-trei cărţi pe lună pentru a le citi sau măcar pentru a le adăuga în biblioteca personală (care supravieţuieşte cu mult mai mult succes decât cea românească, plină cu bibelouri, cărţi vechi, din perioada comunistă, atunci când nu a fost înlocuită cu LCD agăţat pe peret