Mi-am început ziua dansând. Timp de o jumătate de oră cel puţin. După micul dejun am pus muzică la laptop şi am dansat singură, pe terasă, aşa cum se zice că ar trebui să dansăm: ca şi cum nu ne-ar vedea nimeni. Bine, pe mine chiar nu mă vedea nimeni, că „Floricescu“ era la muncă, iar Piracanga e mare şi oamenii puţini, nu ne vedem între noi decât dacă mergem să ne vizităm.
Am dansat a fericire, a sărbătoare, a bucurie. Am dansat cu femeia din mine, cea care se pregăteşte să devină şi mamă. Am dansat cu Sasha din burtica mea, mulţumindu-i că m-a ales pe mine să fiu mămica lui. Am dansat lăsând şiroaiele de sudoare să-mi curgă pe toată pielea, în căldura de afară, recunoscătoare pentru că trăiesc în locul în care mi-am dorit să trăiesc, că duc viaţa pe care am visat să o duc. Fericită pentru toate câte sunt în ea. Recunoscătoare pentru rapiditatea şi pentru măreţia cu care fiecare rugăciune îşi găseşte răspuns, fiecare cerere îşi află împlinirea, fiecare întrebare îşi primeşte lămurirea.
„Ţinteşte sus. Călătoreşte uşor. Ai încredere în Dumnezeu“. Aşa sună un mesaj pe care l-am primit pe mail imediat dupa ce m-am oprit din dans, prea obosită ca să mai continuu - sunt totuşi gravidă în 34 de săptămâni! Şi, citind mesajul, am înţeles că nimic nu e niciodată prea mult sau prea greu de îndeplinit în viaţa asta, atunci când trăieşti crezând şi iubind. Şi nu vreau ca însemnările de azi să pară o predică. Mă simt doar fericită şi cinstită în fericirea mea. Şi onestă în gândurile şi în trăirile pe care le împărtăşesc aici. Îmi transpun fericirea în scris, la fel ca şi în dans, într-o zi caldă de octombrie, în Bahia, pe terasa casei dintr-un sătuc brazilian aflat pe malul Oceanului Atlantic. Laura Câmpean, din Piracanga, Brazilia Foto: Florian Câmpean
