Alături de volumul de proză scurtă cu care a debutat în 1983 (Maestrul de lumini), romanul Tainele inimei (1988) l-a impus pe Cristian Teodorescu drept un prozator al cotidianului şi al existenţelor mărunte. Totuşi, cel mai tradiţional-realist dintre desantişti a rămas perceput (doar) ca un bun autor de proză scurtă. Iată însă că, după două culegeri postdecembriste onorabile, dar fără relief (Povestiri din lumea nouă, Îngerul de la benzinărie) şi un lung stagiu publicistic, Teodorescu s-a întors la filonul Medgidiei natale, explorat episodic încă din primul său volum (Casa), pentru a-l lua, după un bun obicei, în proprietate narativă. În Medgidia, oraşul de apoi* lumea din mica urbe dobrogeană e reconstituită monografic şi surprinsă în plin delir al istoriei. Mai exact: între dictatura legionară din 1940 şi instaurarea deplină a comunismului.
Apărută pe bucăţi în cadrul rubricii sale din România literară, cartea se alcătuieşte modular din capitole de câte două-trei pagini. Dar, aşa cum din cărămizile prozei scurte se construieşte un roman maximalist, aparenţa de experiment pune în valoare o proză clasică ţesută cu un calm imperturbabil. Stilul e alb, cu ochiuri fine şi cu un ceremonial discret al evocării de epocă. Unele personaje din Tainele inimei (comisionarul Iacob Haikis, maiorul Scipion) apar surprinse la vârste mai tinere. Într-un prolog, suntem înştiinţaţi că noul roman e alcătuit din peste o sută de piese detaşabile şi că poate fi citit de oriunde, pe sărite sau de la cap la coadă. Secvenţele apărute haotic în România literară au fost supuse însă unei selecţii şi organizate într-un montaj coerent, pe firul cronologic al Istoriei şi al puzderiei destinelor individuale, intim legate între ele şi profilate pe fundalul istoriei comunităţii.
Un sud levantin cu aspect de mozaic multietnic ne întâmpină în paginile Medgidiei..., făcând p
