Femeile din România înghit zi de zi lacrimi amestecate cu bătăi, umilinţe sau interdicţii. Îşi oblojesc rănile sub privirile speriate ale copiilor, care mai târziu riscă să ajungă şi ei fie agresori, fie victime. De ce acceptă femeile să fie bătute, cum ar trebui să reacţioneze la primul semn de violenţă din partea partenerilor lor şi mai cu seamă ce ar trebui să facem pentru a elimina violenţa şi, implicit, pentru a nu mai crea modele de comportament deviant copiilor noştri ne spune sociologul Maria Voinea, profesor dr în sociologia familiei, de la Universitatea de Sociologie, Bucureşti.

Jurnalul Naţional: A crescut numărul cazurilor de violenţă în familie din România?

Maria Voinea: Nu cunoaştem care este cifra exactă a persoanelor care ajung să fie abuzate. Nu o să avem niciodată cifra reală a victimelor violenţei domestice, din motive variate: nu toate victimele ajung să comunice starea lor reală organelor îndreptăţite, fie să rezolve problema, fie să o consemneze că există, şi acest lucru se întâmplă pentru că multora dintre femei le este teamă de soţii lor violenţi, de consecinţele pe termen mediu şi lung, de divorţ, de abandon, de bătăi interminabile.

Din cazuistica cu care ne confruntăm în instanţe, unde ajung aceste cazuri, suntem în măsură să spunem cu toată tăria că fenomenul este foarte pregnant în anumite medii. Este mai frecvent întâlnit la categoriile de persoane cu o pregătire elementară, submedie sau fără pregătire intelectuală, la persoanele cu un nivel scăzut de instrucţie, dar mai ales în mediile în care s-a transmis de la o generaţie la alta modelul violent. Cu alte cuvinte, acolo unde părinţii au fost violenţi între ei, copiii au preluat modelul, transmiţându-l în momentul în care ei au ajuns adulţi.

Există diferenţe între mediul urban şi cel rural în ceea ce priveşte violenţa în familie?

În mediul rural,