Programele de studii postuniversitare înfiinţate de facultăţi nu au la bază nicio cercetare de piaţă. Universităţile româneşti câştigă sume mari din programele de masterat. Pentru banii daţi, studenţii nu au nicio garanţie că diplomele le vor fi recunoscute sau de folos.

Citeşte şi: Premieră în Banat: primul master european pentru protecţia consumatoruluiA repornit fabrica de masterate prost cotateCoadă pentru masterate în străinătate

Pentru a organiza un program de masterat, o universitate trebuie să aibă cel puţin 20 de studenţi într-o grupă. Programele care nu întrunesc acest criteriu sunt desfiinţate. Aşa se face că studenţi care au optat iniţial pentru un anumit program de masterat nu-l mai pot urma şi se văd siliţi, dacă tot au plătit cursurile, să facă un alt masterat pe care nu l-au avut în vedere iniţial.

Programe fără legătură cu piaţa muncii

În timp ce la universităţile din străinătate masteratele sunt dezvoltate în urma unor cercetări de piaţă, la noi este suficient ca instituţia de învăţământ superior să vrea să înfiinţeze un anumit program. În România, orice universitate poate organiza programe de masterat, fie că are sau nu acreditare de la Agenţia Română de Acreditare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS).

Mircea Miclea, fost ministru al Educaţiei şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, susţine că masteratele româneşti sunt propuse pur şi simplu de universităţi.

„Nu se fac studii de oportunitate pentru piaţa muncii. Asta nu înseamnă că toate programele sunt eronate“, arată Miclea. Acesta mai spune că, în universităţile străine, mecanismele de asigurare a calităţii interne nu lasă universităţile să proiecteze programe fără să aibă legătură cu piaţa muncii. Unii masteranzi de la Politehnica Bucureşti au optat pentru un program, dar au ajuns la altul. „L