Aşa cum e imposibil măcar să sperăm că fotbalul românesc se va ridica vreodată la nivelul celui jucat în Spania, Anglia sau Italia, nu ne putem aştepta nici ca fotbaliştii noştri să se lepede de manele sau de piţipoancele care roiesc prin barurile şi cluburile frecventate de divizia A cu ochii pe ei, fie pentru lipituri de-o noapte, fie pentru pentru legături mai adânci cu promo în ziarele de scandal.
Fotbalistul român de fiţe - neapărat de fiţe - este uşor de recunoscut. Întotdeauna, dar întotdeauna se îmbracă "de firmă". Da' firmă, tată, că Doamne fereşte să fie prins fără curea cu briz-brizuri şi cataramă mare pe care să scrie numele designer-ului, pantofi cu bot aligator, asortaţi la pantaloni sport sau o cămaşă descheiată până la brâu.
Tatuajele, cerceii cu diamante şi briantina (aka gelul) din păr vin oricum la pachet şi sunt atât de comune printre ei încât nici măcar nu mai trebuie menţionate.
CARPATINUL ŞI CATERINCA
Se exprimă înăbuşit în interviuri, nu pentru că gândeşte adânc, ci pentru că nu-l frecventează vorbele, adeseori agramat, dar asta n-ar fi mare lucru, fiindcă nici fetele de la teve care le pun întrebări în direct nu sunt mai breze. Iar în caz de înfrângeri încheie filozofic: "Asta e viaţa". Excepţiile sunt multe şi notorii. Majoritatea celor care au jucat sau joacă la echipe din străinătate. Pentru că sunt crescuţi într-un mediu decent şi i-a obligat contractul să pună mâna pe dicţionare ca să-şi apropie gândirea de a antrenorului. Gest salutar, întrucât din dicţionarul român-spaniol (italian, englez, francez etc)... afli o grămadă de cuvinte noi din limba ta şi mai ales cum se scriu.
În plus, modelul decent e la fel de molipsitor ca versul de manea dedicat la petreceri. Semn că fotbaliştii sunt perfectibili. Acuma, n-am vrea să se creadă că în alte ţări nu sunt şmecheraşi, băieţi care trag pe nas
