Încrâncenarea cu care se duce lupta pe scena politică aminteşte de începutul anilor 90.

Aterizarea lină a nomenklaturii şi a securiştilor în capitalism, controlul asupra resurselor, blocarea accesului capitalului străin, menţinerea controlului statului asupra unei mari părţi a economiei, iată doar câteva puncte din programul echipei strânse în jurul lui Ion Iliescu, care a luat puterea în decembrie 1989. Împotriva acestei echipe s-a format o coaliţie eterogenă care a militat pentru integrarea europeană şi euro-atlantică a României, pentru reforme economice ample inspirate din „terapia de şoc“, pentru reformă morală prin adoptarea unei legi a lustraţiei, pentru investiţii străine solide în economie.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice, în a cărei sferă de influenţă Iliescu credea că va rămâne România, conturarea unui proiect în cancelariile occidentale de integrare a Europei Centrale şi de Est, evoluţiile din sânul elitei politice şi economice de pe Dâmboviţa, elită care a resimţit acut criza de legitimitate, au modificat priorităţile echipei care a pus mâna pe putere în România.

Treptat, echipa Iliescu a preluat din programul opoziţiei. Nici n-a fost foarte greu, de vreme ce administraţia Emil Constantinescu a pus România pe făgaşul integrării în lumea occidentală, iar Iliescu, revenit la putere, a continuat să meargă pe acelaşi drum.

Cu amendamente importante, care vizau prezervarea poziţiilor în politică şi în economie a vechii nomenklaturi şi a securiştilor. Sistemul a fost articulat în cele mai mici detalii în perioada guvernării Năstase, iar cei care l-au pus în operă mizau pe soliditatea lui. Şi n-au greşit.

Presiunea pentru reformă a venit, la început, din afară. În ciuda criticilor, adesea fundamentate, aduse comisarilor UE care s-ar fi lăsat duşi de nas de către oficialii români, Bruxellesul priveşte cu mare îngrijorare spre România. Ş