Între puterea celor care încep şi drama celor care nu se opresc, ideea sănătoasă că viaţa înseamnă altceva decât o cursă trece neobservată.

1.Aceasta este o poveste adevărată de spre puterea de a începe. Cu eroi care vor să rămână anonimi. Scena e o sală de clasă dintr-un sat basarabean. Satul ăsta, nu departe de graniţa cu România, are un nume urât ca lătratul unui câine turbat. Comunismul s-a lipit de ziduri şi de oamenii- prizonieri. Ziduri scorojite şi ruginii care vestesc, indiferente, ruina. Şi zidurile şi oamenii sunt gata să se prăbuşească şi nu ştii niciodată ce miracole le trec înainte prin timp.

E primăvară, o sală de clasă, o şcoală săracă, un sat cu nume urât ca lătratul unui câine turbat. La Chişinău, tinerii strigă „Refuz, rezist, sunt anticomunist”, miliţia îi vânează şi uneori îi ucide. În sala de clasă, copiii dintr-a noua au tras o altă graniţă între ei. Jumătate sunt democraţi, jumătate vin din familii de comunişti şi rămân comunişti. Se ceartă. O fată, cea mai curajoasă, ia creta, zâgârie tabla şi aşază literele una lângă alta până iese propoziţia „Jos comuniştii!”. Tremură, aşa cum tremuri când furia învinge frica.

Au trecut şase luni de atunci. „De ce ai scris?” - întreb. Răspunde mai limpede decât orice raport despre starea democraţiei: comunismul înseamnă ameninţări, bătăi, mită, şantaj, întuneric, sărăcie, minciuni. Şi teama. Şi laşitatea celor mulţi şi simpli, învăţaţi să rabde, să „nu-şi bată capul”. Propoziţia aceea aruncată pe tablă i-a schimbat viaţa. Familia ei a fost hărţuită, fata a fost anchetată sub învinuirea (evident falsă) de a fi participat la mitingurile din capitală, ca instigator. „M-a ştiut tot raionul”, spune. Şi e în cuvintele acestea un amestec de mândrie şi de regret.

Finalul nu e fericit. La urmă, comuniştii din sat şi-au lepădat carnetul de partid şi au trecut de par