Bucureştiul este un oraş lipsit de agora, un oraş care se descurcă singur, fără ajutorul celor aleşi să-l amenajeze.

Puţină lume îşi mai aminteşte că Piaţa Dorobanţi se întindea pe tot spaţiul ocupat acum de magazinul NIC, fiind despărţită în două de o piaţetă în mijlocul căreia se afla o mică arteziană. Pe bordura artezianei şedea adesea Andruţă Ceauşescu, adus la Bucureşti de feciorul său mai mic, şi-şi bea ţoiul cumpărat de la birt. Şedea şi Andruţă unde putea, căutând un spaţiu public în care să fugă de acasă (maşina neagră îl urmărea nelipsită), mai ales că pe atunci Piaţa Dorobanţi oscila între aspectul de cartier bucureştean fără pretenţii şi un fel de centru al satului.

Astăzi, dacă ar trăi, Ceauşescu senior nu ar mai avea unde să-şi bea ţoiul în cartierul „de fiţe“, invadat de nouveaux riches (sună mai bine decât „parveniţi“ şi „mafioţi“). Locurile de întâlnire sunt astăzi cafenelele care au ocupat trotuarul de vis-ŕ-vis de piaţă, dar nu vechii locuitori ai cartierului se întâlnesc în ele, ci tinerii de bani gata, tot felul de creaturi dubioase, cu comportament ostentativ şi iz de interlopi. Mai vezi, e drept, şi oameni de afaceri serioşi. În concluzie – un amestec care exprimă destul de bine schimbările sociale ale ultimelor două decenii.

Un spaţiu public gândit de urbanişti cartierul însă nu are, cum nu are de altfel nici restul oraşului. Blocată de proximitatea malefică a lui Ceauşescu, cartierul Dorobanţi era sumbru înainte de 1989, pentru a deveni ulterior un spaţiu de manifestare a noii „elite“ politico-economico-mondene.Schimbarea s-a petrecut însă doar mulţumită dinamicii economiei de piaţă. Tot Bucureştiul s-a umplut de altfel de cafenele şi restaurante, care par a ţine locul unor spaţii de congregare a locuitorilor Capitalei.

Oraşul nu a fost gândit şi amenajat pentru manifestări colective, iar spaţiul în care se adună bucu