Domnule Vintilă Mihăilescu, vreau să vorbim la început despre organizarea urbanului şi dinamica socială într-un oraş cum este Bucureştiul.
Dacă e să vorbim despre urbanism şi mobilitatea socială în urban, ajungem inevitabil la ceea ce este placa turnantă, locul geometric al întregii discuţii, şi anume, la politici urbane. Pentru că, în ultimă instanţă, totul depinde de existenţa sau nu a unui proiect şi când spun proiect, nu mă refer la PUG, PUZ sau la chestiuni strict tehnice , a unei viziuni. Deci, cum vrem să arate Micul Paris? Ca târg, ca cetate, ca metropolă cosmopolită, ca centru istoric, ca oraş turistic, ca hală industrială, ca oraş-dormitor? Este esenţială existenţa unei viziuni urbane, care se traduce apoi în practică prin politici urbane. Acestea au existat în timpul comunismului, aşa cum au existat, şi au fost foarte stricte, controlate, cu o viziune coerentă şi dramatic de consecventă. Politicile urbane comuniste au fost foarte agresive, cu excluderea populaţiei din procesul de negociere, care trebuie să existe întotdeauna între public şi privat într-un oraş. Pe de altă parte, imediat după comunism, s-a căzut în extrema cealaltă: după o monopolizare a spaţiului public de către stat, oraşul a devenit spaţiul unei privatizări aproape fără niciun fel de regulă. Este foarte greu, obiectiv vorbind, să spui când s-a distrus mai mult. Or, orice oraş este un spaţiu public care trebuie întotdeauna negociat între instituţiile statului şi interesele private. Orice fel de dezechilibru în această negociere, în această ideală armonie duce la degradarea oraşului: ori printr-o excrescenţă a spaţiilor publice şi eliminarea intereselor private, care nu se mai regăsesc în acest oraş; ori fiecare recuperează spaţiul cum vrea, cum poate şi cum ştie, de la parcatul pe trotuar - fiindcă privatizezi trotuarul -, până la interesele constructorilor.
Care crede
