Înainte de a exista oraşul cu clădiri şi străzi, există cetatea: adică o comunitate mai mare sau mai mică de oameni.
Spune Tucicide în Războiul peloponeziac că, dacă oamenii din viitor (viitorul lui) ar putea privi Atena şi Sparta golite de oameni, şi-ar face o idee greşită despre puterea, în realitate relativ egală, a celor două cetăţi. Sparta, oraş mic, fără monumente, cu populaţia locuind răspândită în mediul rural, ar părea de două ori mai slabă politic şi militar decât era, în vreme ce acelaşi privitor ar judeca Atena, metropolă plină de monumente şi construcţii publice remarcabile, ca fiind de două ori mai puternică. Ce ne învaţă această pătrunzătoare observaţie? Că între oraş şi cetate există o deosebire importantă şi care se păstrează chiar şi mult după dispariţia cetăţilor-stat de tip antic.
Când spunem oraş, ne gândim de obicei numai la case, străzi, pieţe, poduri, bulevarde, muzee, monumente. Avem în vedere, de fapt, precum se gândea Tucidide, oraşul golit de oameni. Dar înainte de a exista oraşul cu clădiri şi străzi, există cetatea: adică o comunitate mai mare sau mai mică de oameni. Cum trăiesc ei, ce doresc, ce visează, ce aşteaptă, toate acestea înseamnă cetatea. Oraşul, chiar şi aşa, e nu numai un loc clădit, ci e şi un stil. Iar Cetatea, în mod paralel, înseamnă nu numai un număr de fiinţe omeneşti, ci şi o comunitate creatoare de stil.
Cetatea presupune, aşadar, o comunitate. Dar oare, sunt sau mai sunt oraşele noastre comunităţi, şi nu doar simple aglomerări umane? Uneori da sau încă da, mai ales cele nu foarte mari, mai ales în Transilvania, unde spiritul occidental urban s-a implantat de sute de ani şi mai rezistă, pe alocuri, întrucâtva. Cu toate acestea, chiar şi acolo, şi mai ales în oraşele mari, comunitatea sau, dacă vreţi, cetatea pare să fie tot mai mult o amintire. Comunismul, cu doctrina lui
