Wilhelm de Orania i-a întrebat pe orăşenii din Leiden ce vor: scutire de taxe pe perioadă nelimitată sau universitate? Era vorba de un oraş industrial la vremea aceea, plin de burghezi negustori. Ei au cerut universitate! Acum este una dintre cele mai puternice din Olanda. Am temeri că voi reuşi să primesc acelaşi răspuns şi în comunităţile româneşti. Dar trebuie să încercăm.

Aşa cum arta este o componentă sine qua non a peisajului urban actual, artistul este, şi el, o piesă de rezistenţă a ţesăturii sociale citadine. Artistul de acum lucrează nu doar în oraş. El lucrează cu oraşul, cu forul, cu strada, cu masele, e prezent în cluburi şi la manifestaţii. Artistul nu mai este un animal exotic cu un public de nişă. Cu sau fără voie, cu sau fără ştiinţă, artistul a devenit un catalizator sau activist social cu normă dublă: comunitară şi individuală. Artistul de celălalt tip, cel care stă în atelier şi doar în atelier (studiosaurus aestheticus) se apropie vertiginos de modelul artistului medieval, de modelul iconarului închis în mânăstire, dar a cărui producţie este calificată acum mai degrabă drept meşteşug decât artă.

Ca să fie artă, arta zilelor noastre trebuie să fie lifestyle, artă de a trăi. Artistul de altădată, artistul tradiţional, în sensul consacrat de secolul al XIX-lea, era un burghez bine plasat în ierarhia socială a vremii, pe scara căreia avansa ca deţinător al unei sui generis noblesse de robe, chiar dacă roba sa era halatul pătat de culori, iar pupitru îi era şevaletul vechi, ambele etalate cu o demnitate ce frizează aroganţa, în atâtea autoportrete din anii 1800. Artistul de acum, pentru care autoportretul nu mai reprezintă o temă interesantă tocmai pentru că problema statutului (afirmată prin autoportret) şi-a schimbat cu totul reperele, a devenit un fel de praf de copt al comunităţii urbane, pe care o face să se umfle de bine, de frumo