Pensionara este legată de Oradea prin ceea ce i-a oferit oraşul. Aici a trăit şi s-a realizat profesional, înfiinţând Secţia de Artă şi Artă Populară a muzeului Privindu-şi viaţa, Tereza Mozes spune zâmbind că a avut parte de o viaţă frumoasă. „În afară de o tinereţe zbuciumată, de tragedia şi trauma deportării prin care am trecut, am avut o viaţă fericită”, spune ea.

A trăit drama deportării şi a Holocaustului, iar la întoarcerea în ţară a avut nevoie de timp pentru a putea reîncepe să trăiască cu adevărat. „Viitorul meu soţ a reuşit să îmi trezească, din nou, interesul pentru viaţă şi pentru carte. El m-a sfătuit să fac ce îmi place. Așa am hotărât să dau admitere la Istoria Artelor şi la Etnografie”, povesteşte ea.

Dragostea de tradiţii

Tereza Mozes a descoperit frumuseţea portului popular în oraşele unde a copilărit, Şimleul Silvaniei şi Sighetu Marmaţiei. „Din copilărie mi-a plăcut atmosfera pieţelor cu ţărani români, maghiari, slovaci, ruteni care veneau îmbrăcaţi în costume populare şi aduceau mărfuri făcute de ei, produse alimentare, ceramică, obiecte din lemn. Şi azi îmi place să mă plimb prin târguri şi pieţe ţărăneşti”, povesteşte Tereza Mozes.

După ce Carol Mozes i-a trezit interesul pentru viaţă, s-a înscris la etnografie. La încheierea facultăţii, a fost repartizată la Muzeul Judeţean din Oradea, actualul Muzeu al Ţării Crişurilor. În perioada aceea tulbure, a fost transferată de la muzeu la şcoala de Arte Frumoase, apoi la ziarul Faklya şi la Casa Regională a Creaţiei Populare.

„La fiecare loc de muncă am avut de câştigat. La Casa de Creaţie am trăit toate ambiţiile mele de etnograf. Am organizat expoziţii, întâlniri cu creatorii populari, am achiziţionat costume şi artă populară şi am elaborat prima mea carte de etnografie”, înşiră Tereza Mozes. A avut ocazia să colaboreze cu învă