Autorităţile responsabile le întorc spatele. Supervizorii şi cei care fac terapie cu ei le cer părinţilor o groază de bani. La Constanţa, un instructor de karate şi doi voluntari lucrează benevol cu copiii autişti. Cei mici învaţă să se mişte şi să conştientizeze.
Îl ţin de mână pe Andrei Albu cu care am început alergarea în jurul sălii de sport. Are 8 ani. După patru ture, abia mai ţin pasul cu el. Este sprinten şi plin de energie, ca iepuraşul din reclamă. Ne oprim în cele din urmă din alergat, dar continuăm încălzirea. Din spatele lui îi orientez căpşorul: stânga, dreapta, rotire, apoi şoldurile. Îl las singur, iar copilul continuă exerciţiul. Lângă noi este fratele lui geamăn, Mihai. Cu el lucrează Daniela, mama Mihaelei. Iar Mihaela a intrat pe mâna Danei - voluntar aici de câteva luni.
Edi, cel mai nou-venit, este coordonat ferm de instructor. Cu cei nou-veniţi e mai greu, sunt stingheri, nu cunosc sala şi nici oamenii , iar copiii autişti acceptă mai greu schimbarea mediului. Din când în când, Edi se mai smulge din mână, dar instructorul îl prinde şi-l readuce-n rând. Copiii care vin aici de un an de zile ştiu deja mişcările, dar tot mai au nevoie de ajutor. Astăzi lipseşte Paul, Ştefan şi celălalt Andrei.
CURSA PE PODEŢE
Au fost şi mai mulţi "cursanţi", dar au venit o dată, iar părinţii au renunţat. E linişte, se aude doar număratul în vietnameză: "mot, hai, ba, bon, nam, sao...", şi comenzile instructorului. Din când în când mai izbucneşte un ţipăt scurt sau scâncetul nemulţumit al începătorului. Andrei cântă încetişor, dar ascultă fiecare cuvânt pe care i-l spun şi se conformează imediat. Băncile din sala de sport au fost răsturnate şi aşezate una lângă alta, pe post de podeţe - late cât o bârnă - peste care copiii trebuie să treacă. Cei cu vechime le trec imediat.
La început, Andrei îmi caută ambele
