Soarta a sute de milioane de cetăţeni europeni stă acum în vârful pixului unui singur om: preşedintele Cehiei, inflexibilul Vaclav Klaus. În timp ce la noi criza se adânceşte, precum altădată lupta de clasă, lumea bună a Europei are cu totul alte griji. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este văzută ca un punct crucial pentru evoluţia Uniunii, pentru viaţa celor 500 de milioane de locuitori ai statelor membre. Tratatul sporeşte competenţele Parlamentului European şi creează două posturi menite să dea personalitate şi forţă Uniunii Europene: preşedintele Consiliului European, de fapt, preşedintele UE şi ministrul său de Externe. Europenii au şansa ca prin edificarea acestui proiect să depăşească stadiul de piaţă comună, să devină o putere globală, capabilă să joace la acelaşi nivel cu Statele Unite, China, India sau Brazilia. Singură, nici măcar Germania, cea mai mare economie a Uniunii Europene, nu se poate compara cu noile puteri născute din tumultul globalizării. Ce să mai zică ţările mai mici decât un cartier al unui oraş din China?
Ei bine, soarta a sute de milioane de cetăţeni europeni stă acum în vârful pixului unui singur om: preşedintele Cehiei, inflexibilul Vaclav Klaus. Ce mai contează voinţa a 27 de state membre, inclusiv Parlamentul ţării sale a ratificat documentul, omul nu vrea, şi pace. Nu-i place Europa. Are charismă şi ştie să se adreseze direct sentimentelor populaţiei. Ţara sa a atras uriaşe fonduri de la Bruxelles, ceea ce se simte direct în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Nu contează. Preşedintele nu are argumente, dar găseşte pretexte. Mai întâi că aşteaptă votul irlandezilor. Irlandezii au spus „Da“ cu o largă majoritate. Nici asta nu a mai contat.
Preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, alt restanţier, a semnat până la urmă. Ce dacă? Domnul Klaus a descoperit că, prin ratificarea tratatului, nemţii sudeţi
