Exista, fara indoiala, mai multe feluri de a produce schimbarea. Cel mai zdruncinator dintre toate este revolutia. Daca ne tinem de intelesul consacrat al acestui cuvant, atunci prin revolutie se intelege rasturnarea radicala, schimbarea regulilor dupa care se petrece viata sociala, a celor care conduc – atat ca grupare politica, cat si ca persoane –, forma si ritualurile procedurale ale economiei, tipicul politic. De obicei, se spune, oamenii incearca rasturnarile decise de felul acesta atunci cand nu mai vad alta solutie, cand toate drumurile par infundate, cand... nu se mai poate. Daca rezultatul nu este incadrabil intr-o atare descriere, se cheama ca mutatia, transformarea, metamorfoza societatii sunt incomplete, vechea formula rezistand si proliferand sau conservandu-se macar in parte. Va fi fiind schimbare, dar nu revolutionara, in orice caz.
Dupa mintea mea, ceea ce a inceput in decembrie 1989 in Romania ca imitatie a revolutiei anticomuniste europene s-a incheiat inainte de a obtine restructurarea drastica, din radacina, a vremurilor dinainte. La capitolul succese intra scuturarea definitiva a dictatorului si a clanului acestuia, aruncarea peste bord a ideologiei marxiste oficiale, dreptul la initiativa economica si practicarea pluralismului politic, libertatea presei si a cuvantului, obtinerea libertatii de a calatori si munci in alte tari (in principiu). Au ramas insa pe loc, in plina putere – nerestrictionata acum de vechile obstacole puse de partidul unic si de organele lui de control si corectie – clasa conducatoare alcatuita din fosti slujbasi de partid si de stat ("tara oficiala"), retelele sociale la vedere si discrete care asigurau forta de impact a fostilor sefi convertiti la jocurile economiei de piata si ale pluripartidismului, precum si miza suprema: pastrarea conducerii in mainile oamenilor sistemului.
De la o vreme,
