Unul dintre cei mai activi psihologi din spaţiul public românesc, Aurora Liiceanu, şi-a publicat de curând volumul de memorii „Prin perdea“, la Editura Polirom. Deşi viaţa alambicată ca un montagne russe şi îndelungata experienţă într-ale „ştiinţei sufletului“ i-au asigurat un riguros rezervor de înţelepciune, Aurora Liiceanu îşi pune întrebări la fiecare pas, ştiind că o poveste are întotdeauna mai multe versiuni. Cărei nevoi răspunde impulsul de a scrie un volum de memorii?

Nu ştiu nici eu ce m-a apucat. Mulţi oameni din preajma mea, nu de la primul nivel de intimitate, recunosc o grămadă de lucruri pe care le-am spus, de la întâmplări până la conversaţii. Până la urmă este varianta mai lărgită, scrisă, a unor lucruri reale pe care le-am declarat unor oameni relativ apropiaţi. Cenzura a fost, oricum, mai mare în scris. Pentru că oamenilor mai apropiaţi le faci confesiuni mai adânci. Fiind atât de impresionată de exhibiţionismul actual, mi-am zis că toată lumea trebuie să se dezbrace în pielea goală şi să se aşeze în vitrină.

Există o relaţie aşa de perversă între media şi individ, încât media şi, în special, televiziunea au ajuns o trambulină la care, dacă ajungi, eşti asigurat. Cred că femeile s-au orientat foarte bine: îşi găsesc bărbat, amant, relaţii, angajamente, servicii. Nu mai poţi sta acasă în anonimat pentru că nimeni nu te caută să vadă dacă ai sau nu ceva de spus. Toată lumea vrea bani şi faimă. Eu n-am vrut nici bani, nici faimă. Am vrut să încerc să transmit în carte că, până la urmă, partea aceasta cu „aşa a fost să fie“ sau „acesta este destinul tău“ este foarte adevărată, dar nimeni nu se mulţumeşte cu această idee şi nu renunţă să mai delireze pe marginea altor versiuni pe care le-ar fi putut avea.

Prin opţiune, ne restrângem foarte mult aceste versiuni, pe care unii le numesc întâmplare, alţii coinciden