Cei 20 de ani de la cderea Zidului Berlinului şi de la transformările care i-au urmat în toată Europa de Est sunt marcaţi cu fast în Occident. Ediţii speciale, interviuri, albume, cărţi, manifestări: în materie de celebrare stăm bine. În acest timp, cei direct implicaţi sunt pur şi simplu indiferenţi, comentează cotidianul elen Ta Nea, preluat de Rador.
În sprijinul acestei idei, Ta Nea oferă un prim indiciu: în noiembrie 1999, la manifestările organizate la Berlin au participat mai puţini oameni decât ne-am fi aşteptat. În oraşele mai mici şi la ţară această dată spune şi mai puţine lucruri.
De altfel, "căderea comunismului" este plasată în funcţie de fiecare ţară în momente temporale diferite. Pentru români, adevărata ruptură a avut loc în 1996, când dreapta a câştigat alegerile prezidenţiale şi parlamentare, comentează Ta Nea. Pentru cetăţenii ţărilor baltice, anul-cheie a fost 1991, când şi-au separat socotelile de cele ale ruşilor.
"Revoluţiile" din Europa de Est nu au fost adevărate mişcări populare, scrie profesorul francez Jerome Heurtaux în cartea sa "1989 în Europa de Est: o amintire contestabilă" (Editura L'Aube). Manifestaţiile care au avut loc în Germania de Est, România sau Cehoslovacia nu au privit decât o mică parte din populaţie.
Acelaşi punct de vedere este împărtăşit şi de Steven Kotkin, profesor de istorie la Princeton. În cartea sa "Uncivil Society" acesta subliniază că motivul fundamental pentru căderea Zidului nu a fost nici revolta populară, nici propaganda occidentală, ci oboseala şi dezamăgirea regimului comunist (descris prin termenul inventat din titlu în opoziţie cu civil society, societatea civilă). Sateliţii Moscovei se împrumutau din Occident crezând că vor fi despăgubiţi curând după aceea prin exporturile pe care le vor realiza, dar la un moment dat au ajuns să constate că produsele pe car
