Multora dintre noi ne place să credem că românii sunt mai puţin civilizaţi decât occidentalii sau că politicienii noştri sunt mai hoţi decât ai lor.

Realitatea este, bineînţeles, ceva mai nuanţată. Există însă o altă diferenţă între „noi” şi „ei” care este pe atât de grăitoare pe cât e de puţin observată: deschiderea pentru autoironie. Simplu spus, este vorba despre capacitatea cuiva de a se lua pe sine peste picior, de a-şi recunoaşte scăpările şi defectele cu umor.

De exemplu, în timpul campaniei electorale de anul trecut din Statele Unite, candidatul republican John McCain făcea bancuri pe seama propriei vârste. Rivalul său şi actualul preşedinte Barack Obama se auto-împungea şi el aproape cu fiecare prilej care i se ivea în cale.

În fiecare an de altfel, preşedinţii americani trec prin tr-un astfel de ritual la o cină în faţa presei. Autoironia nu este însă un monopol al politicienilor americani sau al politicienilor vestici, în general.

Am văzut nenumăraţi directori de companii şi oameni în poziţii de autoritate care făceau băşcălie de propria lipsă de îndemânare, de ureche muzicală sau de vreo gafă recentă. Dincolo de astfel de exemple, autoironia este o caracteristică mereu prezentă în conversaţia de zi cu zi, mai ales în ţările anglo-saxone.

Valoarea autoironiei este că reflectă o capacitate a individului de a nu se lua excesiv în serios, de a accepta că nu este perfect şi de a se privi cu un minimum de onestitate în oglindă. La un nivel mai profund, este vorba de o anumită siguranţă de sine şi de a te simţi suficient de bine în propria piele încât să-ţi poţi recunoaşte limitele.

În România însă, lucrurile stau altfel. Ideea de a nu te lua pe tine însuţi în serios este o erezie. Noţiunea că avem cu toţii nişte limite e revoltătoare. Faptul că ar trebui să ne recunoaştem propriile defe