Am descoperit întîmplător, fără să ştiu pe atunci că există, metoda cercetării participative. Era prin anii ’70 şi eu mă aflam în una dintre primele mele documentări de teren pentru studiul artei populare româneşti. Ştiam foarte bine ce trebuia să fac: să mă prezint mai întîi la primărie, să explic pentru ce mă aflu acolo şi să cer nume de persoane în vîrstă, cu mintea trează, care să mai poată povesti cum se trăia înainte vreme. La fel de bine ştiam că nu e cazul să ajung la oamenii către care mă îndruma primarul şi că cel de la care voi primi trimiterile bune va fi preotul. Abia aşteptam să ajung la bătrîna despre care părintele mă asigurase că ştia tot ce mişcă în sat şi care mă va putea şi găzdui în propria gospodărie " una dintre puţinele înstărite din sat. Zis şi făcut, am cunoscut-o, m-am instalat şi i-am spus repede ce vreau să aflu. Mi-a răspuns că n-are timp de vorbe, că ea, spre deosebire de mine, trebuie să muncească pînă tîrziu, singură şi fără nici un sprijin. M-am oferit imediat să o ajut, ca să putem sta de vorbă măcar serile. A acceptat pe loc şi... m-a trimis să pasc capra. O săptămînă, zi de zi.
Detaliile acestei aventuri merită povestite separat, dar atunci am avut revelaţia felului în care poţi culege informaţiile cele mai neaşteptate, dacă munceşti ziua şi bei seara timp de o săptămînă împreună cu ţăranul. A mai trecut un deceniu pînă să înţeleg că e suficient doar să bei, pentru început. Orice etnolog care se respectă descinde mai întîi nu la primar sau preot, ci în cîrciuma satului. Se simte privit prin sticla paharelor groase, în timp ce el însuşi trage cu ochiul la celelalte mese, încercînd să identifice posibilii buni informatori. E indicat să comande ceea ce vede că beau cei din jur. De unde veniţi, cu ce treabă pe la noi, mai rămîneţi, o să ne daţi la televizor? Dacă cercetătorul răspunde fără grabă, cu sinceritate, are şansa c
