De unde au apărut ticăloşii Iată o întrebare pe cît de simplă, pe atît de indignat perplexantă pentru tot mai mulţi dintre noi. Cum am putea accede la un răspuns, dacă nu apelînd la logica elementară Pe aceasta o acceptăm, în primă instanţă, toţi, fără excepţie. Dacă neticăloşii pun această întrebare, atunci ni se pare şi de la sine înţeles ca aceştia să dorească să ştie ce nu sînt. Apare în acest caz, cu certitudine, şi mîndria morală de-a nu aparţine unei forme atît de pregnante de imoralitate, cum este taxată, în conştiinţa comună, ticăloşia. În fapt, fiinţele umane ce alcătuiesc această categorie – neticăloşii – se presupune, cu temei, că sînt revoltate că opuşii lor – ticăloşii pursînge – sînt prea mulţi, că sînt oricum prea puternici şi că, în plus, le distrug viaţa, totalmente nemeritat şi nedemn. Fiindcă, nu-i aşa, care este rostul ticălosului pe lume dacă nu acela de a-i urî şi distruge pe alţii, cu precădere, se înţelege, pe aceia cu totul altfel decît ei: blînzii şi naivii, încrezătorii şi cinstiţii, loialii şi curajoşii, generoşii şi înţelepţii. În viaţă, apar cel puţin două situaţii legate între ele, uşor de constatat de către oricine. Întîi, cu foarte rare excepţii, nimeni nu se recunoaşte pe sine drept ticălos. Apoi, ticăloşii înşişi nu se sfiesc deloc să vorbească cu „sinceră“ indignare chiar de era ticăloşilor şi de „sistemul ticăloşit“. Ei sînt, fără îndoială, mai iuţi în reacţie şi mult mai inventivi decît adversarii reali: oamenii stăpîniţi de frîne şi inhibiţii morale elementare. Oricum, ei simt instinctiv că pot fi crezuţi cu uşurinţă, dintr-un motiv extrem de simplu: între a califica şi a proba, prima induce senzaţia de adevăr, iar pînă la faptă şi concordanţa ei cu autodefinirea se întinde plasa uitării, a autoamăgirii sau... a iertării. Prin urmare, aceeaşi logică elementară nu se poate să nu consemneze o stare paradoxală: şi neticăloş