Dacă ar avea ocazia, ce credeţi: candidaţii la preşedinţie ar fi în stare să se bată fizic? Îşi sunt unul altuia destul de adversari, încât să le vină să-ţi ardă una peste bot? Se urăsc oare într-o notă biologică atât de profundă, încât să aibă impulsul natural să se sugrume? Cât de sinceră e toată această agresivitate pe care o manifestă unul în raport cu ceilalţi?

“I-am bătut pe toţi până acum. Acum îi bat pe toţi la un loc” zice Traian Băsescu. Oare cât din această bărbăţie fluturată oral stă pe hotărârea pură de a-i da un pumn lui Geoană sau un şut lui Crin? Ştim că înţelesul verbului “a bate” a plecat, la origini, dintr-un îndepărtat episod violent. Cât a mai rămas din bătaia neolitică în vorbele preşedintelui? Cât din ea se regăseşte în vorbele celorlalţi candidaţi? Cat la sută din discursul lui Antonescu vrea să-l plesnească la propriu pe Băsescu? În ce procent vorbele lui Geoană i-ar suci mâna la spate? Ce a mai supravieţuit, de fapt, din agresivitatea sinceră a imboldului natural, de natură fizică, în toată gesticulaţia provocatoare a adversarilor de azi?

Eu cred că, deşi ne-a salvat de violenţele dictaturii, democraţia ne-a cam moleşit. Vitalitatea noastră primară, cea bazată pe ghionturi şi izbituri, energia războinică regăsită acum doar în jocurile copilăriei şi pe stadioane s-au evaporat. Azi ne luptăm vorbind, ne epuizăm fantasmele brutale cu propoziţii care doar amintesc de ele, ne răzbunăm pe duşmani cu o ploaie de cuvinte. Şi, desigur, e foarte bine că procedăm aşa. E foarte bine că ni s-a degradat apetitul de contact fizic. E foarte bine că, atunci când el pâlpâie totuşi, se găsesc legi şi restricţii care să ne pună la adăpost.

Dar, pe de altă parte, ce frumos ar fi ca această prudenţă modernă să înceteze când şi când, pe ici pe colo – şi anume în punctele esenţiale ale democraţiei, alegerile prezidenţiale! Vă jur că aş prefera u