Într-un recent comentariu*, Timothy Garton Ash numeşte anii 1989, 1990 şi 1991 "cei trei ani care au terminat secolul XX". Ce ani! Sensul vorbelor lui Ash este, desigur, acela că în acei ani s-a prăbuşit o lume, cu tot ce înseamnă asta " adică au dispărut o anumită gîndire colectivă, un set de prejudecăţi şi iluzii, un anume gen de atitudine. Eliberaţi de comunism, est-europenii au descoperit rapid că ceea ce credeau ei despre Occident nu este integral adevărat. La fel, occidentalii au avut ocazia să contemple de aproape şi să înţeleagă mai bine acea parte a Europei care le fusese confiscată de Cortina de fier devenită, de fapt, o limită a cunoaşterii. Într-un sens, după anii 1989-1991 a început o epocă a dumiririi continentale. Am început să ne cunoaştem între noi, după generaţii de separare. Pe lîngă eliberarea ţărilor estice de comunism, anii 1989-1991 sînt marcaţi de două evenimente cu uriaşă magnitudine politică, culturală şi geo-strategică: unificarea Germaniei şi dezmembrarea Uniunii Sovietice. O unire şi o divizare.

După cum ne spune un clişeu, la prăbuşirea oricărei lumi, se naşte alta. Iar la naşterea unei lumi, apar eroii fondatori. În Est, aceştia au fost oameni precum Vaclav Havel, Lech Walesa, Mihail Gorbaciov sau Boris Elţîn. În Vest, ei au fost Helmuth Kohl, François Mitterrand şi, poate cel mai proeminent dintre toţi, Papa Ioan Paul al II-lea. Revizitînd astăzi istoria acelor ani, nu te poţi opri să nu te întrebi dacă tumultul a fost provocat de aceşti charismatici şi curajoşi lideri sau, dimpotrivă, deciziile şi gesturile lor politice au fost doar simple acte de administrare a unui destin care a izbucnit, implacabil, din adîncuri insondabile. Ştim, de pildă, că Zidul Berlinului a căzut ca urmare a unei manifestaţii spontane a zeci de mii de berlinezi care au luat-o pur şi simplu spre Zid şi au ridicat barierele după ce un lider comunist