I-am invidiat întotdeauna pe autorii de animaţie: dintre toţi cineaştii, sînt singurii care au controlul total asupra a ceea ce ajunge pe ecran. OK, o să spuneţi că şi Hitchcock (într-o oarecare măsură), şi Kubrick (într-o mai mare măsură), şi mai toţi regizorii care-şi sînt şi producători (precum al nostru Porumboiu)... E-adevărat. Dar numai autorii de animaţie "se joacă" " la modul suprem " cu o (i)realitate care este, 100%, rodul mîinilor lor. Personajele pe care le vedem sînt desenate de ei, culorile pe care le vedem sînt alese de ei, copacii pe care-i vedem sînt "mişcaţi" de ei... Autorul de animaţie este stăpînul absolut al lumii pe care ne-o aşază sub ochi. Mai mult: însuşi ritmul lumii acesteia este încetinit/accelerat de ei. Animaţia nu este pictură (sau grafică) animată; este cinema care lasă actorii în şomaj.
Anim’est a devenit " în numai patru ani " "cel mai iubit festival de film bucureştean", aşa cum TIFF-ul a ajuns " în opt " cel mai iubit festival de film din România. Cînd organizatorii lui mi-au propus să fac parte din juriul ediţiei a patra am acceptat imediat, însă din cu totul alte considerente: pentru că am tot lipsit din ţară la ediţiile anterioare, pentru că aveam încredere în echipa festivalului, pentru că ştiam că e făcut cu mult suflet şi foarte puţini bani (ruşine CNC-ului) şi pentru că, last but not least, mi-au spus că voi fi coleg de juriu cu Georges Schwizgebel...
Schwizgebel. Nu-l cunoşteam personal (genevezul G.S. e născut în 1944, premiat la Cannes etc.), dar îi văzusem mai multe scurtmetraje recente fie la Solothurn (= vitrina cinematografiei elveţiene), fie la Clermont-Ferrand (= vitrina scurtmetrajului mondial). Îndeajuns pentru a mă declara un fan al său: fascinaţia "universului Schwizgebel" " ca nişte tablouri de Edward Hopper mixate în cubul Rubik şi ieşite
I-am invidiat întotdeauna pe autorii de animaţie:
