Chiar în timp ce scriu aceste rînduri, un vecin dintr-un apartament de deasupra îşi găureşte pereţii. În ultimii 20 de ani aproape că m-am obişnuit cu acest zgomot, tot aşa cum m-am obişnuit şi cu talk-show-urile. În plus, sînt absolut convins că majoritatea pereţilor blocurilor din România, mai vechi sau mai noi, trebuie găuriţi. Lăsînd la o parte pura bucurie bărbătească de a folosi maşina de găurit, la asemenea imobile cred că e totuşi mare nevoie de reparaţii sau de amenajări interioare. Iar românul n-are astîmpăr şi s-a învăţat să fie inventiv: un diblu pentru un tablou colo, o gaură pentru a monta o policioară cu bibelouri dincolo, o plasmă de agăţat în perete, o galerie, o aplică, o oglindă. Oricînd se găsesc lucruri de agăţat şi totdeauna mai există un colţişor liber în care să fie plasate. Indiferent de ora sau de dispoziţia în care m-a prins declanşarea familiarului sunet, n-am bătut niciodată în ţeavă, n-am recurs la nici un fel de asemenea atenţionări. Asta pentru că de fiecare dată cînd îl auzeam, mă gîndeam cu o bucurie secretă la propriul meu Black&Decker. Şi niciodată n-am întîrziat prea mult cu represaliile. Abia cînd bormaşina mi s-a stricat, din motive de beton prea dur, am avut motiv să fiu supărat cu adevărat.

Instrumentul acesta e acum cît se poate de popular, se găseşte pe toate drumurile şi poate fi folosit de orice proprietar de apartament, fără nici un fel de instruire. Vechea metodă a cuielor bătute cu ciocanul nu mai ţine (aud că americanii nici nu mai folosesc ciocanul manual, au inventat un dispozitiv de bătut automat), iar sistemul de împuşcat în perete presupune un specialist cu respectiva unealtă. În plus, una era simpla găurire şi alta e cea prin învîrtire. Acum, cu bormaşina, nu mai depinzi de nimeni, şi nici nu mai rişti să-ţi dai peste degete, iar burghie (şpirale " cum zic "meşterii") sau dibluri de toate lungimile şi