Un important filozof al Antichităţii eline, Parmenide (sec. VI-V î.Hr.),cel mai de seamă reprezentant al Şcolii Eleate, ne aruncă, fără voie (), o mănuşă, peste milenii. Considerat cel dintîi metafizician al Occidentului, Parmenide este, după cum se ştie, opusul lui Heraclit („totul curge“), datorită sintagmei sale antinomice („totul stă“). Doar Unul există, multiplicitatea e înşelătoare. Lui i-a dedicat Platon unul dintre cele mai admirabile dialoguri, care îi poartă şi numele, iar Heidegger, o monografie. Ciudat e însă faptul că tuturor exegeţilor pare să le fi scăpat o afirmaţie stranie şi paradoxală (chiar şi lui Heidegger!), demnă de limbajul eliptic şi criptic al presocraticilor: „Amarnica Nevoie şfiinţaţ o ţine în strînsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile, pentru că «nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită, astfel se face că nu-i lipseşte nimic; căci dacă i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul»1 (s.m.) şfragment dintr-un text poetic doctrinarţ. Mai întîi, o observaţie logică. Premisa („nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită“) ar trebui abia demonstrată; de ce să o luăm ca pe o axiomă Apoi se strecoară, involuntar (), o fisură, o mică îndoială („dacă i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul“). Dacă apelăm acum la un anacronism (privind prin lupa vremurilor noastre), o facem cu bună-credinţă, că poate exista şi cîte un anacronism rodnic, devreme ce ne dă de gîndit, aş îndrăzni chiar să spun că mă duce către un enunţ cartezian avant la lettre. Ce ar putea să-i lipsească omului, în mod esenţial Dacă e totuşi o fiinţă imperfectă Din start, însăşi „strînsoarea Amarnicei Nevoi şLegeaţ hotărniceşte omul“. Aşadar, omul doar se poate crede liber în determinaţiile sale. Nevoia/Legea este, de fapt, o „închidere“, o limitare faţă de libertatea propriu-zisă, care, în termeni heideggerieni, e o „deschidere“2. Într-o altă cheie, dubitativă, e ca şi cum, din s