L-am revăzut miercuri pe Ronaldinho, în Real Madrid – AC Milan 2-3. Fostul prim solist al fotbalului mondial a ajuns mai nou un circar. Unul care face câteva numere de jonglerie pe meci. Iese la lumină, zâmbeşte către public cu dinţii săi de căluţ, ascunde mingea de câteva ori, o mângâie puţin cu călcâiul, apoi se retrage în culise şi îşi trage sufletul. Se plimbă alene pe teren, ca un purtător ilegal de ghete. Nu ştiu dacă portarii au alergat miercuri seara mai puţin decât el…
Ronaldinho şi-a trecut în CV destule performanţe şi este acum într-o fază de automulţumire. A fost campion mondial, fotbalistul anului de vreo două ori, câştigător al Ligii Campionilor; a strâns şi destui bani în cont, iar acum, la nici 30 de ani, mai joacă doar pentru momentele când este fixat de toţi ochii. Nu i se pot face multe reproşuri: omul duce după el prin Europa boemia tipic braziliană.
Presa italiană îl critică pe Dinho, dar ce mai contează? Berlusconi l-a adus la Milan, ca şi pe Beckham, pentru brand. A sperat să mai vândă câteva tricouri roş-negre în Asia, iar afacerea merge pe profit. Dacă mai dădea şi câteva goluri, cu atât mai bine. În toamna aceasta a marcat în Serie A de două ori, în primăvară, o singură dată. Două din cele trei goluri s-au întâmplat din penalty-uri. Prea de ajuns!
L-am revăzut miercuri pe Ronaldinho şi m-am gândit la Mutu, cel din meciul cu Serbia. De fapt, cel din ultimul an. E mare diferenţa, veţi spune, dar există şi similitudini. Prim solistul fotbalului românesc trece şi el printr-o fază de automulţumire. Nu a fost campion mondial, nici n-a câştigat Liga Campionilor, dar e evident într-o criză a vârstei. Simte probabil că are de luptat pe teren mai puţin decât în cluburile de noapte. De aceea, probabil, dă rateuri sub tricolor: n-a mai înscris de la Euro 2008! Chiar şi la Fiorentina este doar rezervă. Mutu nu este încă un purtător i
