Doar o fantezie contorsionată ar putea identifica, între o statuie antică şi un motor diesel, un numitor comun. Într-atît de largă este prăpastia ce desparte cele două realităţi, într-atît de depărtate sistemele din care provin, încît par ireconciliabile. Şi totuşi ele pot coabita; există un loc, la Roma, unde această performanţă, admirabilă şi problematică în egală măsură, a fost înfăptuită: Centrale Montemartini. În chip previzibil, această instituţie este atipică – o fostă uzină metamorfozată în muzeu de artă, într-un perimetru marginal şi relativ greu accesibil, în afara circuitului turistic. Se cuvine a fi menţionat, totuşi, că ea face parte dintr-un proiect de recuperare a întregii zone Ostiense Marconi (primul sector industrializat din Roma) şi transformare a ei într-un pol cultural. Odinioară, aici funcţiona prima hidrocentrală din capitala Italiei, inaugurată în 1912 şi botezată, chiar din anul următor, cu numele tehnicianului Giovanni Montemartini. Curba existenţei acestei întreprinderi şi-a atins punctul maxim în 1933 – odată cu montarea celor două motoare diesel gigantice – şi a început să scadă trei decenii mai tîrziu. În anii ’70 era deja scoasă din uz, pentru a deveni, peste aproximativ zece ani, un stingher Art Center. Actuala stare de fapt provine dintr-un hazard; în 1997, restructurarea Muzeelor Capitoline a impus evacuarea parţială a patrimoniului, adăpostit temporar în halele hidrocentralei; ceea ce trecea iniţial drept soluţie provizorie a devenit situaţie permanentă în 2005, prin decretarea Centralei Montemartini ca muzeu în toată regula – în fapt, o „filială“ a instituţiei de pe Capitoliu. Aşa cum se înfăţişează astăzi, Centrale Montemartini ridică o serie de probleme însemnate. În primul rînd, reconversia unui amplasament mort, ineficient, cu întreaga suită de neajunsuri specifice legate de dispunere, iluminare, conservare etc., dar şi