De la sfârșit la început. Dan Petrescu, după Scoția: „Acum le-am spus jucătorilor: capul jos şi la muncă.
Nu trebuie să ne lăudăm prea mult”. Nu e nimic aici din ce ne-am obișnuit să fie. Mândria clișeizată în cuvinte abandonate de sens, ca „Am scris istorie!”, e ridicolă, periculoasă și preferată de o presă mică și oportunistă.
Petrescu a adus la Urziceni rațiunea în detrimentul extazului tâmp. E singurul antrenor care a nimerit la intersecția fericită între un proiect ambițios și condițiile decente pentru a fi împlinit. În România, în fotbal și aiurea, asta înseamnă un lux, o excepție și o explicație pentru degradarea constantă a sistemului.
Petrescu a pus diagnosticul corect: ce s-a întâmplat la Glasgow este un succes de parcurs, fără consecințe imediate. „Nu e o minune, ci un rezultat bun. Când ne vom califica, atunci victoria va deveni istorică”.
Specialiștii vor face observațiile lor punctuale: Unirea a câștigat pentru că a făcut presing și când conducea cu trei goluri, pentru că a fost echipa mai disciplinată și mai norocoasă. Miza rămâne alta: impunerea „modelului Petrescu” (disciplină, anularea zgomotului de fond, solidaritate).
Victoriile celor de la Urziceni sunt nule, dacă mângâie doar orgoliul naționaliștilor excitați. Ele contează cu adevărat (mult dincolo de aria limitată a fanilor) când (și dacă) probează eficiența „modelului Petrescu” și-l răspândesc. Dacă tot mai mulți se vor converti la religia competenței fără ifose. Altfel, jucători și mai talentați decât Bilașco sau Varga vor strânge vagi momente de glorie. Și atât.
