MIHAIL GĂLĂŢANU practică în poezie sporturile extreme. S-a jucat, cândva, de-a poetul licenţios si a devenit peste noapte inamicul public numărul 1, astfel încât cu greu a scăpat de un dosar penal. Poemul Eminescu, pe care l-a oferit spre publicare României literare, reprezintă si el o provocare riscantă. De data aceasta de altă natură. În loc să-l evoce, cu evlavie, pe marele poet, ca atâţia apologeţi de profesie, Mihail Gălăţanu trece în revistă, cu binecunoscuta sa virtuozitate stilistică, poncifele eminescolatrilor si, deopotrivă, automatismele de gândire ale denigratorilor. Nonconformismul său nu este ieftin si previzibil, ca acela al contestatarilor lui Eminescu de acum câţiva ani din Dilema, ci surprinzător si periculos, o adevărată echilibristică pe sârmă la mare înălţime.

Colaboratorul nostru parodiază într-un mod nedeclarat toate stupidităţile produse - sau care ar putea fi produse, aceasta e noutatea - de gândirea comună în legătură cu Eminescu, cu viaţa si opera lui. Este ca si cum conu' Leonida (un conu' Leonida de azi, zăpăcit de televizor), în loc să-i vorbească Efimiţei despre revoluţie si Garibaldi, i-ar explica precipitat si incoerent cum vine chestia cu geniul naţional.

Clişeele subculturii ne rănesc brutal sensibilitatea. Indecenţa prostiei sentenţioase ne face să rosim. Citind textul, suntem gata-gata să-l repudiem pe Mihail Gălăţanu pentru că a răscolit acest mâl al suficienţei inepte, chiar dacă a făcut-o cu dezgust.

Dar...

Poemul lasă să se străvadă, undeva, foarte departe, ceva din frumuseţea parcă ireală a creaţiei eminesciene. Constituit ca un puzzle al prostiei omenesti, textul lui Mihail Gălăţanu evocă totusi, indirect, fulgurant, si eminescianismul. La sfârsitul lecturii, ne simţim asfixiaţi de stupiditatea lumii si ne gândim cu groază cum ar fi dacă poezia lui Eminescu n-ar exista