PRIMUL personaj pe care prozatorul Cristian Teodorescu l-a pus în paginile unei cărţi a fost bunicul său, Ştefan. Lucrul se-ntâmpla în povestirea Casa, inclusă (împreună cu cealaltă bucată de tinereţe, Tapetul) în volumul colectiv Desant 83. Pe atunci, între colegii de la Cenaclul Junimea, cei mai mulţi dintre ei textualişti doctrinari, Teodorescu făcea notă discordantă. Era un realist nu doar prin formulă, dar şi, iată dovada, prin metodă. Pariurile spontane îl lăsau rece. Prefera, în schimb, investiţia existenţială cu bătaie lungă. Deloc străină, aceasta, de anume ramificaţii afective. Pentru el, bunicul a fost de la început ceea ce au devenit mătuşile pentru Radu Cosaşu. Nu un depozitar de poveşti, ci o poveste în sine, o mostră de viaţă creată cumva prin delegaţie. Pe răspunderea acestuia se întâmplă tot ce trebuie să se întâmple mai bun în scrisul lui Cristian Teodorescu.
De pildă, excepţionalul roman Medgidia, oraşul de apoi. (Nu mă hazardez, e chiar excepţional. Singurul dubiu pe care l-aş avea priveşte celălalt termen, referitor la încadrarea în gen. îl voi elimina însă şi pe acesta imediat.) In definitiv, e vorba despre o istorie de familie care-şi trage sevele, pe un interval de nici zece ani, dintr-o istorie aşa zicând de manual. Intre ascensiunea legionară şi căderea cortinei comuniste, Medgidia continuă să trăiască fascinant. Politicul îi dă târcoale, dar de placat nu se plachează peste mica localitate dobrogeană. Chiar dacă nu o dată acesta face victime, o anume soluţie morală difuză îi supravieţuieşte laolaltă cu protagoniştii. Fănică Theodorescu şi soţia lui, Virginia, maiorul Scipion, moşierul Caludi, ospătarul Ionică, doctoriţa Lea sau cafegiul Sarkis duc mai departe, atât cât îi ţin puterile, legile lumii lor. Care lege oferă materia celor mai bine de o sută de capitole ale cărţii. Toate personajele par să conspire cu folos. Atunc
