UN PRODUCĂTOR neobosit de surprize, în spaţiul nostru literar, este Nicolae Breban, autor acum al unei cărţi despre critică şi despre criticii din generaţia lui. Cine s-ar fi gândit? Şi-a intitulat cartea Trădarea criticii, un titlu despre care înclină să creadă că-i va şoca (irita) pe mulţi cititori : „Nu puţini vor fi, probabil, oarecum şocaţi, dacă nu chiar iritaţi de titlul acestui eseu".

Nu ştiu dacă va şoca (irita) acest titlu, dar nedumereşte întrucâtva. „Trădarea criticii" este o exprimare echivocă şi nu poţi să nu te întrebi: în fond cine pe cine a trădat? Critica a trădat sau critica a fost trădată?

Trecând de titlu, ne dăm totuşi seama repede cine a trădat pe cine, în viziunea lui N. Breban, mai ales că de la început prozatorul ne trimite la faimoasa La trahison des clercs a lui Julien Benda. Un reper lămuritor. Eseistul francez deplânsese, în anii 30 ai veacului trecut, angajarea intelectualilor, a cărturarilor (les clercs) în disputele politicii ale vremii, tot mai înverşunate, în polemicile sociale, în loc să se ocupe mai departe, cum ar fi fost bine, şi cum crede şi Nicolae Breban, „de principiile artei lor, de litera şi spiritul etern al imperiului cultural". Referirea e mai mult decât străvezie la starea de lucruri de la noi, de după 1989, când politicul a confiscat atenţia tuturor şi nu în ultimul rând pe a oamenilor scrisului. S-au dezinteresat, tocmai ei, de literatură, de cultură, le-au trădat, la fel cum făcuseră odinioară intelectualii dezaprobaţi de Benda (şi de Breban). Răsturnările de la sfârşitul lui 1989 au aruncat întradevăr, ne amintim, literatura în derizoriu, devenită neimportantă chiar şi pentru scriitori, chiar şi pentru criticii literari. Cel mult se vor interesa de literatura-document, de jurnale, de memoriile oamenilor politici sau ale altora, ca efect al faptului că aceste genuri fuseseră înainte ap