Ştiu din mărturisirile lui Krzysztof Kieślovski povestea unui miracol care imi dă târcoale când şi când şi mă ia pe nepregătite de fiecare dată, aşa cum imi inchipui că se intâmplă cu toţi cei cărora le este dat să fie martorii unor miracole.
Regizorul polonez se străduia să explice că ţinta filmelor sale e să prindă ceea ce rezidă in interiorul nostru; ştia de la bun inceput că incercarea sa e sortită eşecului, că, spre deosebire de literatură, filmul e neputincios aici, dar asta nu-l oprea să incerce mai departe; "dacă filmul inseamnă să realizezi ceva, credea el, atunci e pentru ca o persoană să se poată regăsi in el. " Şi pentru mai multă concreteţe, pentru a se face mai bine inţeles, apela la "o frumoasă poveste" pe care i-o spusese un ziarist american. Jurnalistul tocmai citise un roman de Julio Cortázar şi avusese marea surpriză să constate că personajul principal avea aceeaşi viaţă, aceleaşi nume, prenume etc. ca şi ale sale. Aşa se face că i-a scris o scrisoare scriitorului argentinian in care-i mărturisea că-i citise cartea şi descoperise că e o carte despre sine. La rândul său, Cortázar, care nu-l văzuse niciodată pe ziarist, nu auzise de el, i-a răspuns printr-o admirabilă scrisoare in care se declara fericit că născocise un personaj care exista in realitate.
Jurnalistul american i-a povestit lui Kieślovski cât e de frumos că se intâmplase ceva de felul ăsta. E dincolo de orice dubiu că şi Kieślovski găsea frumoasă această intâmplare şi de-a dreptul mirabilă, pentru că a avut norocul să o audă; ii venea ca o mănuşă, ii servea de minune in incercările sale de a vorbi despre film, in general, sau despre filmele sale, in particular. Dar mai bine să transcriu vorbele lui:
"Continuu să le explic colegilor mei mai tineri pe care-i invăţ că atunci când aprinzi o brichetă intr-un film, asta insemnă că bricheta s-a aprins şi, dacă nu s-a
