...ca toţi cei patru candidaţi situaţi pe primele locuri în sondaje să fie depăşiţi de cerinţele postului şi de aşteptărilor cetăţenilor.

Prin urmare, nu este exclus ca alegătorii să-şi imagineze că este mai bine să nu se ducă la vot, în aşteptarea unui Făt-Frumos, care va veni odată şi odată să salveze România de ea însăşi. Este posibil ca, după ce vor vedea rezultatul acestui raţionament falimentar, românii să se plângă că nu au avut noroc.

Este posibil, totodată, ca, spălaţi pe creieri de trusturile media moguleşti, mulţi să creadă că tot răul acestei ţări vine de la Traian Băsescu şi că oricare dintre tripleţii născuţi de noua - şi de fapt vechea - majoritate parlamenatră ar fi mai bun.

De ce nu ar fi posibil, din moment ce minţi luminate de oameni citiţi îi cer preşedintelui să se supună unei majorităţi ad-hoc, uitând că partidul care domină această majoritate este exact cel care a asuprit atât presa independentă cât şi societatea civilă?

S-a mai întâmplat ca minţile luminate să ne îndemne cu lacrimi în ochi să-l votăm pe Ion Iliescu, în 2000, doar pentru ca ulterior să-şi dea cu pumnii în cap.

De ce oare, ne întrebăm, nu vrea nimeni să vadă că partidele care alcătuiesc noua majoritate evită să semneze un protocol minimal de colaborare? Nu cumva pentru că fiecare ştie că asocierea l-ar compromite în ochii propriilor alegători?

Nu cumva liberalii se tem să fie asociaţi cu alde Vanghelie, ca nu cumva să-i vină cuiva în minte să-l alăture mental pe Klaus Johannis cu „Almanahe”; psdiştii nu vor să se alieze pe faţă cu un partid de dreapta; iar ambele partide nu vor să fie văzute că o convenţie scrisă cu UDMR, ca să nu-şi calce pe bătături cetele naţionaliste?

Este posibil aşadar ca, bombardaţi cu propaganda mediatică, oamenii să uite de ce s-au coalizat - fără a avea curajul