Comunismul avea, printre armele sale cu care credea că-şi va asigura domnia veşnică, şi blocarea accesului oamenilor la orice tip de dezvoltare personală, alta decât cele fundamentate materialist-dialectic. Existau cercuri peste cercuri: de aeromodele, navomodele, pictură, filatelie, ce vrei şi ce nu vrei, dar artele marţiale şi yoga erau proscrise.

În vara lui '89, nu mai ştiu cum, am aflat de un club de karate aflat puţin mai sus de APACA (să nu aud nimic de lapte!), în sediul UMEB (Uzina de Maşini Electrice Bucureşti). Clubul funcţiona sub acoperirea de sală de judo. Împreună cu Nelu, Răzvan şi încă doi, am descins la locul de producţie al viitorilor karate-kids. Intoxicaţi fiind de filmele cu ninja care sar cât blocurile, de shaolini care bat zece ninja deodată - toată lumea ştie că shaolinu' e mai tare - de Van Damme, adorat de întrega puştime pentru "Sportul sângeros" apărut în 1988 şi prizat de pe casetele video schimbate pe sub mână, eram absolut convinşi că în scurtă vreme vom deveni maeştri temuţi, admiraţi şi respectaţi. Măcar în cartier.

Îmi imaginam sala ca în filme: cu aparatură de forţă pe margini, cu ring în mijloc, cu makiwara să dai în ea până o rupi. Sala era practic o încăpere goală, cam cât patru-cinci sufragerii de bloc, cu o salteluţă gri lipită pe jos, împuţită de câte tălpi transpirate văzuse la viaţa ei.

Ne-am schimbat, eu mi-am pus un tricou roz, singurul pe care îl găsisem curat, un pantalon de trening şi hai să vedem ce şi cum.

Profesor era Dorel Bulearcă, actualmente preşedinte FRAMC (Federaţia Română de Arte Marţiale de Contact), un tip extrem de dur, cu care chiar nu vrei să te contrazici prea mult, negricios, la vremea aceea cam de 25 de ani, numai fibră peste fibră şi deasupra alte fibre, şi cu o căutătură de-ţi cădea glicemia-n chiloţi şi ouăle-n călcâie. Altfel, un tip responsabil şi foarte