ATUNCI cînd Eminescu tocmai împlinise 27 de ani şi se afla în culmea forţei creatoare, se năştea lîngă Tecuci un viitor scriitor ce avea să reediteze în mod neaşteptat, în strălucire şi în tragism, modelul eminescian. Ştefan Petică nu provenea dintr-o familie mult diferită de cea a lui Eminescu, deşi s-au creat apoi legende variate despre mizeria care l-ar fi întovărăşit toată viaţa. Răzeşi înstăriţi din Buceşti, părinţii lui duceau o existenţă mai degrabă burgheză decît ţărănească şi i-au putut oferi copilului lor - în mod evident hiper-înzestrat - posibilitatea de a studia, mai întîi la Tecuci (gimnaziul), apoi la Brăila (liceul). Ca şi Eminescu, Petică se înscrie apoi la Universitate, la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar nu va depăşi niciodată stadiul de student-auditor. Geniu de combustie rapidă, evident eminesciană, va fi „tras în sus" de destinul său, spre performanţă literară şi spre nefericire. Deşi nu figurează în nici o istorie literară printre „eminescieni", deoarece specificul literaturii sale e cu totul altul, Petică rămîne cel mai eminescian dintre poeţii români, ca traiectorie a vieţii şi ca stil al existenţei.

Coincidenţele biografice sunt frapante: în ciuda cursurilor de filozofie şi de matematici frecventate, Petică a rămas autodidact pur. Şi-a dobîndit cultura, neobişnuit de vastă, nu prin şcolaritate sistematică, ci prin lecturi proprii întreprinse în ritm debordant; a avut mici slujbe efemere, de funcţionar subaltern, dar şi-a dedicat viaţa exclusiv scrisului, ignorînd suveran condiţiile materiale în care a fost obligat să trăiască la Bucureşti. Pe urmele înaintaşului său, a acceptat ca mijloc de subsistenţă doar jurnalistica - practicînd-o într-adevăr în mod susţinut şi în regim epuizant. Efortul jurnalistic i-a scurtat viaţa.

Asemănările cu Eminescu sunt şi mai importante dacă trecem de la biografie la regim