CUMPĂRASEM o valijoară în care-mi pusesem cumpărăturile de ultimă oră. O duceam în mână (aveam şi un gemantan mai mare, dar îl dădusem la cala avionului). Ocolind poliţiştii nemţi, am ajuns lângă scara avionului. Am văzut nişte bărbaţi în costume negre şi gri, români. Purtau ochelari de soare, sub cerul ploios. Erau vreo şase, şapte, poate erau delegaţi la un congres al securităţilor din ţările comuniste! Mă temeam să nu-mi ceară să deschid valiza. M-am grăbit spre scara avionului.

Nu te-mpinge, îmi spune unul din ei, calm, lejer.

Din greşeală, îl atinsesem cu valiza.

Scuzaţi.

Şi, dând să i-o iau înainte, păşesc lateral.

Păşeşte şi el lateral, şi mă blochează.

Nu te-mpinge, îmi spune, tot calm.

Fac un arc la dreapta. Văd alţi doi în costume gri - ţin pasagerii în grup lângă scara avionului, şi nu-i lasă să urce. încleştez dinţii de îngrijorare - valiza, valiza! Grăbesc pasul iar, depăşesc alt sec, dar mi se pune-n cale iar ăla care m-a oprit întâi.

îşi scoate ochelarii de soare şi-mi spune:

- Ce tot te-mpingi aşa, mă? Ce, eşti ţigan?

Mă holbez la el. Are părul negru şi creţ, cărunt pe tâmple, şi o figură foarte măslinie, grasă şi sigură de sine - şi străvechi hindusă.

Lasă lumea să treacă, bombăn eu, în timp ce mă cuprinde o furie periculoasă - furia asta o ştiu bine şi de mult. Dar am un buton de salvare în creier, când mă apucă furia asta, îl apăs: La loc furia! - şi execut „la loc furia" imediat. Aş putea de pildă să-i răspund, da, sunt ţiganul sistemului, ca şi tine - dar nu face, am alte lupte de câştigat. Tocmai atunci, o clipă numai, hindusul mă scapă din ochi: din spatele nostru mai vin nişte seci, însoţind o fată într-o rochie roz. Unul îi ţine o umbrelă.

Cât nu se uită hindusul, o şterg spre scara a