DOAMNA Mariana Şora (n. 1917) se află în fericita şi rarisima situaţie de a-şi putea evalua retrospectiv şi cu o invidiabilă luciditate lunga viaţă, în care a cunoscut întreaga gamă a trăirilor şi în primul rând bucuria, nu oricui dată, de a putea scrie, cel puţin în aparenţă, fluent, netulburată de nici un cutremur major. Şi totuşi nu este „vizibilă" în accepţia literar-mondenă de azi, ci, în schimb (avantajos schimb!) e o scriitoare în lentă, dar fermă creştere de prestigiu. Discreţia cu care s-a impus îşi are explicaţia în câteva împrejurări, precum aceea că limba română nu i-a fost „maternă", ci şi-a asumat-o, e adevărat, din tinereţe, dar pe parcurs, din mers. Sau că trăieşte de câteva decenii la München, în afara centrelor de efervescenţă ale vieţii literare din ţară, pentru care nici nu manifestă vreun interes deosebit. Este apoi şi d-sa congeneră cu „generaţia amânată", dar cu o evoluţie atipică acesteia, impunân-du-se mai târziu şi fără aura celor trecuţi prin experienţele dure, traumatizante, ale terorii. In fine, lipsită de vocaţia militantismului, dar nu şi a atitudinii civice, Mariana Şora şi-a cultivat inaderenţa la orice ideologie, ducând o existenţă care n-a refuzat ipocrit un hedonism decent, a cărui supremă voluptate constă în a face doar ceea ce vrea. Un fel de, ex-centrică, aşadar, postură pe care ea însăşi o resimte frustrantă în anii senectuţii, când scrie amărâtă, contrar firii sale precumpănitor vitaliste: „[...] din nou sunt chinuită de această dezrădăcinare, pur subiectivă, care n-are nimic de-a face cu locurile familiare sau străine, ci cu singurătatea mea, cu izolarea mea de copil rătăcit în lumea mare, sentimentul de a nu avea nici casă, nici masă, de a nu fi de niciunde [sic], exclusă din comunitatea celor puternici, sănătoşi, siguri de ei, ajunşi bogaţi şi glorioşi." Evident, ca orice viaţă, şi-a avut şi aceasta pasajele ei întunecate.