DE CURÂND aţi fost pomenit într-una din şedinţele de număr de la România literară şi, spre mirarea noastră, a celor prezenţi, am constatat că toate generaţiile din redacţie vă avuseseră profesor (generaţia dlui Dimisianu, apoi a Adrianei Bittel şi a lui Alex Ştefănescu, apoi generaţia mea) şi că toţi am studiat cu dumneavoastră literatura paşoptistă. Dar chiar şi studenţii mei de acum vă au profesor pentru că, după câte am aflat, predaţi la un masterat. Îmi amintesc cu mare plăcere de cursurile cu dumneavoastră şi vă spun şi de ce. Paşoptiştii, ştiţi bine, au avut noroc cu istoria, dovadă cât de multe străzi, pieţe şi statui au şi au avut, în toate timpurile. Patriotismul lor autentic şi salvator pentru ţară în momentul acela, naţionalismul lor cerut de Europa, a fost în comunism folosit şi răstălmăcit, golit de atributele lui specifice. Cum proceda sistematic cu toate cele, puterea comunistă scotea lucrurile din context şi le punea în lumina care îi convenea, transformându-l şi pe Eminescu, de pildă, într-un autor de lozinci. Or, deşi era la modă discursul patriotard, iar literatura paşoptistă ar fi permis un curs în ton cu..., deşi paşoptiştii erau „vechi", iar prăfuirea lor părea inevitabilă, dumneavoastră „aţi scuturat colbul", i-aţi pus într-o lumină potrivită şi-ntr-o armătură teoretică occidentală fără cusur şi la zi. Un curs ca acela pe care l-aţi făcut la noi ar ţine şi astăzi, iar lucrurile pe care le-am învăţat la orele cu dumneavoastră, iar apoi din cărţile dumneavoastră îmi folosesc în continuare, cele despre receptare, în primul rând. Şi, mai presus de orice, ne-aţi îndemnat să redescoperim literatura pe cont propriu.

Din toate aceste motive, pentru întrebarea de săptămâna aceasta, pe care o pun întotdeauna unui destinatar explicit, dar şi cititorilor nenumiţi, v-am ales interlocutor pe dumneavoastră. Care sunt criteriile după care sta