Uneori, e de ajuns sa stai, ca sa poti avansa. Celebrul ragaz de intretinere. Momentul de cumpana, de refill al alveolelor, cu vazduh proaspat, necesare pentru respiratia viitorului (daca nu cumva, insa, din varii si intotdeauna dusmanoase motive, ramâi intepenit pe vecie la rascruce, cu privirea sticloasa, intoarsa inspre sine! ). In felul acesta, i-ai cucerit pe toti, definitiv. Si, daca ai noroc si lumea este ocupata cu alte treburi, nu te mai opreste nimeni pâna la tel. Insa alternativa tragica la aceasta victorie este rotirea. Pe care, fiindca arcul e prea mare, n-o simti, n-o sesizezi. Traseul nu se vede decât de foarte sus, la fel ca desenele de la Nazca. Astfel, se formeaza cercul nazuintelor disparute. Rareori si cu mult noroc, dupa o lunga bâjbâiala, se poate sa gasesti singura iesire din el: conexiunea la timp. In fond, chiar daca se rotesc in acelasi spatiu pâna la ameteala, acele ceasornicului inainteaza pâna hat! departe, aproape de buza vesniciei. Si asta e o izbânda.
Recenta expozitie de pictura a tinerei Maia Stefana Oprea se numeste "Running in cercles"*. Poate fi vorba de un siretlic (sa alerge in cercuri concentrice din ce in ce mai mari, trecând dintr-unul in altul, pâna când circumferinta pare o dreapta!). Sau pur si simplu (e)lipsa de atentie. Ne vom dumiri mai târziu. Daca...
Pâna atunci, insa sunt necesare câteva puneri la punct ale vederilor asupra celor mai proaspete lucrari (artista pretuieste mult acest termen, "lucrari", pesemne din pricina unei pulsiuni demiurgice, atât de dominanta la junete!). Mai trebuie spus ca, pe durata unui an si jumatate, am avut posibilitatea sa mai vedem alte doua expozitii ale artistei. Deci, suntem in masura de a fi capabili sa nu gresim decât putin (o migrena pe la incheieturile rationamentelor estetice si-atât... nu ca n-am avea convingeri!).
Remarcam acum un an un paradox revigorant. S
